articol: 

Teodor Ajder: La câteva luni de la vernisajele tale din Arad şi Timişoara, la sfârşitul lui mai 2007, ţi-ai lansat lucrările de la ultima expoziţie şi pe Internet. Odată la câteva luni adaugi colecţii noi de fotografii. De ce ai trecut de la galerii la Internet?
Ioan-Liviu Orleţchi: E simplu, sunt mai multe şanse ca fotografiile să fie văzute pe Internet. La început am trimis adresa paginii unde pot fi vizualizate fotografiile mele în special prietenilor care şi-au dorit foarte mult să-mi vadă fotografiile, dar nu au avut posibilitatea să vină la expoziţii. Desigur, dacă au chef, le pot „forwarda” şi altora. După care am dat de ştire criticilor şi agenţiilor care se ocupă cu distribuirea imaginilor fotografice.
 
– În Internet există mai multe galerii virtuale de artă contemporană, nemaivorbind de miile de site-uri, care au stocate milioane de albume cu fotografii, crezi că Internetul va înlocui în viitorul apropiat galeriile de artă în formula lor clasică? Şi dacă da, care e rolul curatorului sau al criticului de artă în realitatea virtuală?
– Pozele se văd diferit pe Internet. Depinde mult şi de parametrii terminalului. Imprimate pe hârtie, imaginile parcă au un alt efect. Oricum, o fotografie bună e bună oriunde şi oricum ar fi expusă. Curatorul sau criticul sunt cei care cam dictează ce să vadă sau ce să cumpere lumea. În principiu, au roluri importante, dar fiind oameni, au şi ei preferinţe şi, poate, agende nedivulgate. Ei ar trebui să educe şi să ajute la ales sau înţeles artefactele. Că ei vor dispărea, nu ştiu şi nici nu cred în această posibilitate. Poate că prezenţa/contribuţia lor va lua o altă formă. Internetul e un mod mai accesibil şi mai rapid de a te autopromova, dar trebuie să faci cumva ca oamenii să te caute, poate acesta va fi rolul criticului în viitor? Internetul şi vizitarea galeriilor pe viu sunt două modalităţi de a consuma frumosul care vor exista în paralel. Același lucru se întâmplă și cu alte genuri, de exemplu, fotografia color şi alb-negru, imagini transpuse în film sau în format digital. În termeni de accesare, evident, pe Internet o fotografie poate fi prezentată nelimitat, pe când expoziţiile din galerii îşi au limite temporale clar prestabilite. Nu pot spune exact care tip de expunere e mai bun sau mai eficient. Cred că ele nu concurează, ci se completează reciproc. Eu, bunăoară, dacă „vizitez” o expoziţie online şi-mi place ce văd, vreau să dau o raită neapărat prin sala ce găzduiește operele propriu-zise. Plus că într-o galerie e mai uşor de văzut, ascultat şi înţeles reacţia publicului. Reacţii există şi pe Internet, și aș aminti, de pildă, ultimele poze pe care le-am făcut în Argentina. Le-am pus doar în reţea şi, cu toate că au fost prezentate sub forma unui jurnal de călătorie, ca niște simple instantanee, pozele au adunat multe comentarii şi destul de pozitive. De fapt, cine ştie, pe net auzi doar de bine, nu?! Nici în Arad şi nici în Timişoara la galerie nu am vândut nimic. În schimb, pe net mi-a scris o prietenă din Australia că ar vrea să îmi cumpere vreo două sau trei imagini.
 
– Cât de mult te-ai implicat în organizarea expoziţiilor respective? Cum ţi s-a părut mediul artistic transilvănean? Te întreb, pentru că ştiu că în Japonia ai avut mai multe activități curatoriale, organizând în Tokyo nu doar show-urile tale personale, ci şi expoziţii ale mai multor artişti români.
– Evenimentul din Arad a fost prima mea expoziţie personală în România şi a patra personală; primele trei le-am avut la Tokyo, după care, ca un răsunet, a urmat evenimentul din Timişoara. M-a găzduit Sala Clio, care face parte din Complexul Muzeal Arad. Mai exact, am expus în localul Muzeului de artă contemporană. Am lăsat şi o lucrare în colecţia muzeului, cea de pe poster, „Clădirea Tokyo: Tokyo Metropolitan Government Building”, care este de 2 x 3 metri, reprezentând un colaj de 36 de poze făcute separat.
M-am implicat foarte mult în acest eveniment. M-a ajutat artistul grafician Adrian Sandu, tot el este şi coordonatorul taberei de pictură BATA 2010, lângă Arad, unde sunt invitat şi eu. De fapt, ideea primei mele expoziţii româneşti i-a aparţinut lui şi directorului Muzeului Judeţean Arad, Peter Hügel. Ambii au contribuit mult şi la promovarea expoziţiei: au invitat televiziunea, ziarele, am avut invitaţi şi de la Consiliul Judeţean. În arhiva Internet a muzeului există o scurtă prezentare despre expoziţie. Cu excepţia suportului informaţional, eu am cam făcut restul: imprimarea pozelor, pregătirea de cărţi poştale/invitaţii, posterele, și am dat de ştire cui am putut. Doar instalarea lucrărilor pe pereţi a durat trei zile, tot cu ajutorul lui Adrian Sandu şi încă a câtorva prieteni. Am decis să nu prezint fotografiile cum se face în mod obişnuit, înrămat, ci să le plasez într-o instalaţie. Mai precis, am folosit hârtie waşi1, pe care am cărat-o chiar eu în avion din Japonia: trei suluri, desfăcute, fiecare având câte zece metri lungime! Iar din Arad am luat nişte role de bambus. Din waşi am confecţionat placarde, de genul hărţilor lumii folosite în școală, şi am lipit pozele pe ele cu bandă dublă.
 
– Câte fotografii au fost expuse?
– Pe lângă colajul cu clădirea Tokyo, am mai avut 90 de poze, 30 x 45 cm, pe waşi, pe bambus, şi 2 înrămate, ca să vadă lumea şi cum le stă în rame.
 
– De ce anume acest număr?
– Atâtea s-au potrivit modului în care mi-am propus să le expun. Ideea originală, precum mi-a parvenit de la Adrian şi Peter, a fost să fac o expoziţie personală în care să arăt Japonia cu ochii mei, lăsând la o parte rigorile documentare. Am avut toată libertatea.
Pozele selectate au fost făcute în ultimii 2 - 3 ani în ieșirile mele cu camera prin metropolă, mai ales duminicile, prin Ginza, Haragiuku, Shibuya, Shinjuku şi Yokohama. Mai sunt şi poze făcute pe la festivaluri, în special cel din Asakusa. Am folosit şi nişte vizite la marea piaţă de peşte din Tsukiji. Majoritatea fotografiilor au fost executate prin Kantou, cu excepţia câtorva din Kyoto şi Takayama, unde am fost în iunie 2006.
Am ales ce mi-a plăcut şi ce am crezut că va fi interesant pentru publicul din România. Tokyo şi Japonia în general mi se par greu de pus în cuvinte şi de explicat; iar lumea are mereu întrebări de câte ori merg în România, aşa că m-am decis să le arăt cum văd eu Ţara Soarelui Răsare, oraşele şi locuitorii.
 
– Există câte o poveste în spatele fiecărei fotografii? Dacă da, împărtăşeşte-ne, te rog, câteva dintre acestea.
– Manopera mea e mai mult o observaţie, un studiu fotografic continuu. Dacă mi-a plăcut o situaţie, o persoană, un loc sau o atmosferă create de lumină, sau grafica naturală sau, eventual, umană, încerc să le „capturez”. Cu un an înainte de expoziţie nu fotografiam cu un scop anume, dar de când am aflat că voi avea posibilitatea să o organizez, am încercat să surprind mai mult din ceea ce se numeşte „esenţă japoneză”. Majoritatea pozelor au fost executate spontan. Mi-am planificat eseurile doar în funcție de anumite evenimente despre care auzisem mai devreme.
Poveştile din spatele fotografiilor... Cred că seria de yakuza (mafioţii japonezi) a stârnit cel mai mare interes şi numeroase întrebări. Ştiam că yakuza din Asakusa, Shitamaci sau vechiul centru tokiot Edo sunt cei mai tradiţionaliști în Japonia şi încă se fălesc cu tatuajele lor. Știam că participă la festivalul Sangiya, aşa că i-am căutat special. Când am dat de ei, mai era o liotă de fotografi dornici să le facă poze. Mafioţii japonezi s-au dovedit a fi niște modele ascultătoare şi calme ca niciodată. Am avut un mare noroc că m-am decis să merg tocmai la acea ediţie a festivalului. Până şi prietenii japonezi sunt uimiţi de seria asta de fotografii, deoarece foarte puţini reuşesc să vadă yakuza doar în „fundoşi” (chiloţi tradiţionali) şi încă mai și pozând cuminte fotografilor.
De asemenea, tinerii care fac „cosplay”2 s-au dovedit niște subiecte foarte interesante pentru fotografi. Fete şi băieţi, mândri de costumele lor, pozează cu multă plăcere, chiar dacă în poziţii oarecum clişeu. O subcultură interesantă, în temenii lui Hiroki Azuma, care se manifestă în special duminica după-amiaza în regiunea Haragiuku din Tokyo.
 
– Care este lucrarea ta preferată din expoziţie? Fă-i o descriere sumară.
– Mi-e greu să aleg doar o poză, dar dacă insişti, cred ca ar fi Game Boys. Am „cules-o” în Ginza, într-o duminică. Mă pregăteam deja să plec mai departe, mi-am pus şi aparatul în geantă, şi deodată am observat doi copii, doi fraţi jucându-se conectaţi cu un Gameboy. Băieții erau total absorbiţi de joc, indiferenţi la zgomotul şi îmbulzeala mulțimii din acel centru comercial. Cei doi parcă ar fi, chiar sunt, într-o altă lume, diferită de a noastră. Această fotografie parcă ar deschide o poartă secretă către lumea lor. Am fost foarte bucuros că am descoperit şi surprins momentul aşa cum e el, în ansamblu.
Nu doar în cazul acestei fotografii, dar şi în cazul multor altor lucrări pe care le-am prezentat în Arad şi Timişoara, şi acum şi pe Internet, clipa când am apăsat declanșatorul aparatului e însoţită, din diverse motive, de o claritate extraordinară în memoria mea. Am observat că pozele pe care le fac în astfel de momente sunt cele mai reuşite. Poate şi pentru că-mi aduc aminte foarte clar când şi cum le-am făcut.
 
– Stai de aproape 16 ani în Japonia, ai avut parte de vreo întâmplare mai deosebită pe parcursul revenirii tale în România, legată, eventual, de expoziţie?
– Adevărul este că expoziţia a fost bine primită şi, luând în consideraţie faptul că un pictor veteran arădean îşi avea vernisajul în aceeaşi zi, într-o sală vecină, la mine au venit peste o sută de persoane la deschidere. Mulţi au vizitat ambele evenimente. Am fost impresionat de această afluență de public. Fotografia încă nu e prea văzută în România ca o formă de artă consacrată, de fapt, în mare nici nu e considerată o modalitate de exprimare plastică, dar spectatorii s-au arătat interesaţi şi unii mi-au mărturisit că n-au mai văzut o astfel de colecţie. Eu zic că am reuşit ce mi-am propus: să descriu Japonia în felul meu. Lumea a privit, a avut întrebări, şi a plecat cu ceva nou despre ţara asta.
 
– Crezi că e vorba despre o lipsă de educaţie? Sau poate sunt slabi fotografii români?
– Până nu demult, o perioadă îndelungată de timp, fotografia a fost pur funcţională. Lumea a folosit-o ca pe o sursă de informaţie reală, de exemplu, ca pe o imagine adiţională la o ştire. Fotografii nu sunt slabi, simţul şi trăirea există, dar e adevărat că educaţia-foto a fost destul de precară. Abia recent, la Universitatea din Timişoara s-a deschis o secţie de foto la facultatea de arte plastice. Există şi una la Cluj de vreo 8 ani buni, dar înainte era doar la Bucureşti şi cred ca era de cinematografie, cu nişte cursuri facultative de fotografie incluse în program. Facultăţile de artă abia acum încep să încorporeze fotografia ca subiect unic de studiu. Acum, că e mai multă informaţie, lucrurile s-au schimbat. Publicul e mai deschis, în sens că acceptă mai uşor fotografia drept o formă de exprimare artistică.
 
– Ești matematician ca formaţie, spune-mi: cum se leagă în cazul tău matematica de fotografie?
– Matematica e implicată într-un fel, precum e în muzică sau în poezie. În fotografie, e nelipsită din compoziţie, deşi încerc să n-o las să domine. Nu vreau să fiu prea calculat. De multe ori îmi las imaginaţia să intervină şi să ia decizia. De altfel, nu consider pozele expuse la Arad drept foarte „artistice”. Sunt mai mult un punct de vedere.
 
– Te-am auzit comentând despre calitatea slabă a unor fotografi/fotografii. În special cele executate pe aparate digitale; ce calităţi ar trebui să posede o fotografie ca să fie considerată „artistică”?
– Într-adevăr, există multă fotografie slabă din punct de vedere tehnic, creată nu neapărat de fotografi propriu-ziși, ci de artişti, care foloseau fotografia ca mediu de exprimare. Ei merg pe mesaj şi pe emoţii. Când nu reușeam să descopăr în ele vreun mesaj și nici emoțiile nu mă copleșeau privindu-le, nu-mi rămânea decât să le critic partea tehnică. Alte imagini, deşi slabe tehnic, comunică imens cu spectatorul.
E un lucru interesant cu engleza şi româna. Românii zic „a face o poză”, iar vorbitorii de engleză: „a lua o poză”. „A face” sună fain, căci e sinonim cu „a crea”, pe de altă parte „to take” presupune o lipsă de intervenţie creativă, pur şi simplu iei ceva aşa cum e. Se pare că e o diferenţă importantă de sens, nu e doar o tradiție a exprimării, pentru că am auzit odată un fotograf american zicând că el nu „takes photos”, ci „makes photos”, adică, creează fotografie, respectiv o gândeşte, compune, execută, prepară, expune, cred că aşa e corect de spus.
Am avut ocazia să citesc reviste româneşti mai noi şi mai vechi, în care editorialiştii gândeau bine şi se publicau dialoguri profesioniste, de exemplu, revista Balkon de la Cluj, cu colaborare maghiară, unde era reflectată situaţia fotografiei în România și se fac analize interesante.
 
– După expoziţiile din Arad şi Timişoara a urmat o expoziţie la Centrul Expoziţional Constantin Brâncuşi de la Chişinău. Ce îţi aduci aminte acum despre acel eveniment?
– Vorbeam despre Internet la început, păi dacă nu era Internetul nu era să ajung să-mi expun lucrările în capitala Basarabiei. Tudor Braga, directorul şi organizatorul principal al evenimentului, a văzut fotografia mea pe Internet, i-a plăcut şi a decis să mă invite acolo. Dar tot din cauza Internetului expoziţia cât pe ce era să nu aibă loc. Corespondenţa noastră se ţinea doar prin intermediul e-mail-urilor. Din cauza unor disfuncţii, T. Braga nu primise CV-ul meu, care după tradiţia Centrului trebuia neapărat să fie agăţat pe peretele expoziţiei, deşi i-l trimisesem din timp. Cu câteva zile înainte de vernisaj, am primit un e-mail de la domnul Braga că expoziţia se anulează, motivul: nu mi-am respectat angajamentul. În fine, totul a fost soluţionat cu bine şi expoziţia a avut loc. Am avut foarte mulţi vizitatori. Chişinăul a fost foarte frumos în luna august. Cât m-am aflat acolo, am făcut întruna fotografii.
Am apucat să ajung şi la o nuntă moldovenească. Poate cândva voi expune o selecţie din aceste fotografii în Japonia.
__________
1 Waşi-hârtie tradiţională japoneză, produsă de obicei din fibrele scoarţei unor arbori sau din anumite plante (bambus, cânepă).
2 Un cuvânt actualmente la modă în Japonia - o prescurtare venită din engleză: „costume play” (joc şi costumaţie).
 
Ioan-Liviu Orleţchi
S-a născut la 6 ianuarie 1968, în Rădăuţi, judeţul Suceava. Îşi petrece adolescenţa în Arad, unde frecventează Liceul Pedagogic, perioadă în care începe să se intereseze de fotografie. Emigrează împreună cu părinţii în Canada în 1987. Frecventează cursurile Universităţii McGill, Montreal, Canada. Devine membru al Clubului universitar de Fotografie. După absolvirea facultăţii pleacă în Japonia, unde locuieşte de 16 ani. Din 2002 face parte ca liber profesionist din agenţia de fotografie Amana, Japonia. A participat la mai multe ateliere internaţionale de creaţie: la Bata, Arad; la Simpozionul de Artă şi Hârtie, Cacak, Serbia, la atelierul de portrete folosite în industria modei „Rencontres d’Arles”, Franţa. A prezentat fotografii în mai multe expoziţii personale:
2001, martie: „Espiritu Cubano”, @Gallery Tokyo.
2002, aprilie: „Fragmented Portraits”, @Gallery Tokyo.
2004, noiembrie: „Portraits, Nudes, Landscapes”, Central Art Gallery, Tokyo.
2006, august: „Tokyo Conglomerat I”, Galeria Clio Arad.
2007, februarie: „Tokyo Conglomerat II”, Axa Art Iulius Mall, Timişoara.
2007, august: „Japonia postmodernă prin prisma pitorescului”, Centrul Expoziţional Brâncuşi, Chişinău.