Parteneri

Cormac McCarthy şi relaţia tată-fiu

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Cormac McCarthy şi relaţia tată-fiu

imaginea utilizatorului Marcel Gherman

Scriitorul Cormac McCarthy
(n. 1933) a fost menţionat de către criticul Harold Bloom printre cei patru autori americani ce intră în canonul occidental, alături de Philip Roth, Thomas Pynchon şi Don DeLillo. Iar romanul său postapocaliptic The Road (Drumul), lansat în 2006 (versiunea românească a apărut în 2009 la Editura Humanitas, în traducerea Irinei Horea), i-a adus un Premiu Pulitzer şi a devenit un bestseller Nr.1 în Statele Unite. Este o carte fascinantă, care îmbină puterea formatoare a vechilor romane umaniste cu starea de spirit postmilenaristă. Subiectul său ne cucereşte de la primele pagini şi ne face să urmărim, cuprinşi de teamă, soarta celor două personaje centrale, care de fapt se identifică şi cu soarta noastră, precum şi cea a întregii lumi. În The Road se regăseşte un motiv esenţial ce a marcat cultura occidentală şi care ocupă un spaţiu important în religiile iudeo-creştine: cel al relaţiei tată-fiu. În acest sens, se remarcă şi paralelismul între The Road şi o altă lucrare de ficţiune a aceluiaşi autor, Blood Meridian (Meridianul sângelui) (1995), o poveste din Vestul Sălbatic, legată de un tânăr cowboy şi de relaţia cu tatăl său, prezentată într-o formă neobişnuită, cea a unei naraţiuni-reportaj cu verbele la timpul prezent.
Romanul The Road evocă generaţiile nesfârşite care ne-au precedat şi efortul lor titanic de a „transmite torţa”, de a asigura supravieţuirea speciei şi de a perpetua acele noţiuni fundamentale învăţate din tată în fiu, precum sunt principiile morale şi sentimentul datoriei faţă de alţii. Nu este deloc întâmplător faptul că scriitorul şi-a dedicat cartea fiului său, această naraţiune constituind o expresie a neliniştii sale pentru viitor şi pentru destinul celor ce vor fi după noi. Acest roman constituie un testament şi un mesaj simbolic adresat lor. Faptul că în ziua de azi mai pot să apară astfel de opere de ficţiune demonstrează că literatura, şi implicit genul romanesc, nu şi-au pierdut din vitalitate.
În The Road, un tată şi un băiat anonimi călătoresc printr-o Americă devastată de o catastrofă de proporţii, probabil, un război nuclear, şi se îndreaptă spre sud, spre ţărmul oceanului. Personajul adult ia această decizie după ce înţelege că nu vor mai fi în stare să îndure încă o iarnă în vechiul lor adăpost şi ca o încercare disperată de a-şi conduce copilul spre un loc mai sigur. În drumul lor ei trec prin nişte încercări fizice şi morale care-i solicită până la ultima limită a rezistenţei.
Şi aici scriitura lui McCarthy încearcă să ne surprindă prin formula ei neobişnuită. Originală ca structură, cartea nu e divizată în capitole, ci alcătuieşte un flux neîntrerupt de evenimente, ceea ce contribuie în mare parte la fluiditatea lecturii şi în acelaşi timp consolidează unitatea romanului.
Multe scene sunt cu adevărat şocante şi se înscriu cu uşurinţă în estetica genului horror. Un exemplu este monstrul din coşmarul nuclear care-l bântuie în somn pe tată, o creatură emanată dintr-un subconştient tulbure, copleşit de lucruri hidoase.
Probabil una dintre cele mai înspăimântătoare imagini este cea a convoiului de barbari ce mărşăluiesc în coloane, cu chipurile ascunse de respiratoare împotriva prafului radioactiv şi cu cravate roşii la gât, urmaţi de un şirag de sclavi goi. Ar fi o aluzie la formele sociale teratologice apărute în secolul XX, dar şi la cele ce ar putea să le urmeze în viitor, unele poate şi mai îngrozitoare. Într-adevăr, nu există limite pentru gradul de sălbăticire la care riscă să se dedea specia noastră atunci când valorile umaniste sunt terfelite şi date uitării.
De câteva ori cele două personaje scapă ca prin miracol de nişte bande de canibali, iar tatăl este nevoit să aplice forţa. Şi astăzi mai există indivizi care consideră că tocmai aceasta, şi nu solidaritatea, reprezintă de multe ori factorul decisiv în relaţiile dintre oameni, iar politicul se bazează, în ultimă instanţă, pe exerciţiul violenţei.
Un element important îl constituie întâlnirile celor doi călători cu diverse alte personaje rătăcitoare, precum bătrânul care a reuşit să se ţină în viaţă şi să vadă la anii săi mai multe decât oricine altul. Rămân în memorie poveştile pe care le spune acest bătrân, în seara pe care o petrec împreună lângă un foc de tabără. Sau afroamericanul care îşi însuşeşte proviziile celor doi, lăsate fără supraveghere. Ca reacţie, personajul-tată îi face o nedreptate care-i va rămâne pentru totdeauna pe conştiinţă.
Situaţiile tensionate alternează cu descoperiri neaşteptate şi cu momente în care protagoniştii îşi află refugii temporare. Atunci când reuşesc să-şi învingă frica, ei sunt recompensaţi cu adevărate comori, precum acel depozit plin cu alimente pe care-l găsesc în subsolul unei case părăsite, lăsat de vechii locatari tocmai pentru străini rătăciţi asemenea lor. Sau rezervorul cu apă filtrată, al cărei gust îi face pentru o clipă să se simtă fericiţi.
Este tulburătoare scena în care tatăl explorează o navă eşuată şi găseşte în cabina căpitanului un preţios instrument de navigaţie ce devine un cadou pentru o aniversare uitată. Sau momentul când acelaşi personaj îşi îngrijeşte copilul cuprins de febră. Pe durata lecturii, cititorii pot să parcurgă, alături de personaje, o întreagă viaţă de om cu toate meandrele ei.
Până la urmă, eroul-tată reuşeşte să-şi ducă la bun sfârşit misiunea dificilă, chiar dacă nu supravieţuieşte, pentru a vedea cu ochii lui acest lucru. Dar, bineînţeles, adevărata raţiune a oricărui periplu nu este neapărat să ajungi la capătul lui, ci călătoria însăşi. Viziunea plină de speranţă din finalul romanului exprimă totuşi încrederea autorului în viitorul umanităţii.