Parteneri

Condiţiile modernizării

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Condiţiile modernizării

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon
articol: 

În cele două decenii care au trecut de la marea cotitură istorică din decembrie 1989, analizele privitoare la perspectivele dezvoltării României au fost destul de multe. Nu pot avansa aici o cifră, fie și aproximativă (ar fi, de altfel, imposibil și lipsit de interes), dar pot spune cu oarecare siguranță că autorii lor s-au recrutat, într‑o măsură covîrșitoare dintre economiștii și sociologii formați, în marea lor majoritate, în „vechiul regim” comunist, care activaseră nu atît în universități (unde sociologia încetase să mai fie studiată în 1977, iar știința economică, înainte de 1989, nu depășea – în ansamblu – stadiul unei discipline de îndoctrinare), cît în instituții – ca să spun așa – „de partid”, ca, bunăoară, celebra Academie „Ștefan Gheorghiu”.
Istoricii au fost absenți din seria celor ce au produs acest tip de reflecții, interesate, în exclusivitate, de prognoză. Nu cred că mă înșel dacă spun că Bogdan Murgescu este cel dintîi dintre membrii acestei bresle care așază mai sus-amintitele perspective ale dezvoltării într-o dimensiune istorică.
E puțin spus că tradiția de gîndire a unei asemenea abordări este ilustră. Dintre numele de marcă pe care ea le numără, două se detașează în mod incontestabil: cel al lui Immanuel Wallerstein și – desigur – Fernand Braudel. Primului autor i se datorează cea dintîi analiză de tip istoric a „sistemului mondial modern” (altfel spus, capitalist), din secolul al XVI-lea pînă în cel de-al XIX-lea, unde s-a oprit (nu știu dacă provizoriu sau definitiv) investigația pe care sociologul american a început-o cu aproape patru decenii în urmă. Cel de-al doilea ne-a lăsat o monumentală sinteză a aceluiași sistem, examinat, după cum bine își amintesc cei ce au citit-o cu aproape un sfert de secol în urmă, cînd a fost tradusă și în românește, de „jos” în „sus”, în funcție de nivelele sale constitutive: structurile materiale ale vieții, schimburile (sau piața) și speculația capitalistă. Ca și Wallerstein, Braudel a propus o viziune sistemică a capitalismului (numit de el „economie-lume”), așezîndu-l într-o perspectivă diacronică, care a inspirat, după aceea, multe dintre abordările aceluiași subiect.
Înscriindu-se pe linia interpretativă de mai sus, Bogdan Murgescu își propune, în esență, să reconstituie, din unghi social-economic și politic, evoluția pe parcursul și la capătul (provizoriu al) căreia au apărut și s-au consolidat decalajele de dezvoltare din Europa contemporană, îndeosebi „deosebirile de nivel” (cum le numește el) dintre România și celelalte țări de pe continent. „Au existat – se întreabă autorul – momente cînd a fost posibilă depășirea stării de subdezvoltare [a României comparativ cu Europa]? De ce au eșuat aceste încercări? Au avut loc încercări comparabile în alte țări europene? Au reușit ele? De ce? Cum? În ce fel poate experiența istorică să ajute la elaborarea unor politici eficiente în ziua de astăzi? (p. 16). Acestea sînt cîteva din interogațiile cărora universitarul bucureștean încearcă să le găsească un răspuns în paginile impozantei și eruditei sale sinteze.
Optînd pentru anul 1500 ca reper cronologic de plecare (cînd, potrivit majorității interpretărilor, sistemul capitalist a devenit unul planetar), cercetarea întreprinsă de Bogdan Murgescu era, ca să spun așa, condamnată să adopte metoda comparată de analiză. „Componenta comparatistă – scrie, pe bună dreptate, autorul – este inevitabilă atunci cînd se evaluează performanța economică a unei țări sau regiuni…. În consecință, pornind de la întrebarea centrală a acestei cărți – cînd și cum s-au acumulat deosebirile de nivel economic dintre România și celelalte țări europene? –, am căutat să investigăm în ce măsură evoluția României se aseamănă sau se deosebește de cea a altor țări europene, care la începutul intervalului de timp studiat aveau niveluri de dezvoltare relativ apropiate de cel al teritoriilor românești” (p. 20). Cele trei cazuri comparative selectate de Bogdan Murgescu sînt Danemarca, Irlanda și Serbia. Asemănătoare cu Țările Române și cu vecinul din Balcani al acestora sub raportul condițiilor inițiale de pornire (un nivel precar de dezvoltare la 1500, o structură economică preponderent agrară și o populație relativ puțin numeroasă), primele două au avut, însă, un destin istoric diferit, reușind să depășească starea de înapoiere, pentru a se înscrie pe traiectoria unei dezvoltări durabile. Prima care a reușit această „străpungere” a fost Danemarca, în deceniile de început ale celui de-al XIX-lea veac. Cam 150 de ani mai tîrziu (mai exact, la finele anilorʼ80 ai secolului trecut) același lucru s-a întîmplat cu Irlanda, preschimbată dintr-o țară marcată de o înapoiere aproape cronică într-un adevărat „tigru” economic. Serbia (mai apoi Iugoslavia) și România, în schimb, au bătut – cum se spune – pasul pe loc, în ciuda unor ameliorări conjuncturale, care nu au creat, însă, resursele necesare „decolajului”.
Cum se explică aceste diferențe? Autorul are dreptate să constate că lămuririle de tip „monocauzal” sînt insuficiente pentru a da seama de decalajele apărute între cele patru țări. Religia, bunăoară – pe care unele interpretări care au extrapolat nepermis teza weberiană despre legătura dintre protestantism și capitalism au considerat-o un factor hotărîtor al dezvoltării – nu poate fi, numai ea, luată în calcul, de vreme ce o țară profund catolică precum Irlanda a fost capabilă să atingă (astăzi, rămîne de văzut pentru cîtă vreme) prosperitatea. Nici ponderea și structura demografică, singure,  nu rezolvă mai bine aceeași ecuație, din moment ce teritorii relativ mai dens populate decît Danemarca și Irlanda, precum Serbia și România nu au reușit, numai pe această bază, ieșirea din starea lor de relativă înapoiere. Să fie, atunci, atribuită această funcție motrice factorilor geografici sau situației politice (independență vs stăpînire străină)? Încă și mai puțin, în condițiile în care – afirmă autorul – dependența politică de un stat străin (precum Imperiul Otoman) nu a constituit, neapărat și întotdeauna, cauza unei înapoieri persistente (în această privință, după părerea mea, lucrurile se mai pot discuta). Ca să nu mai lungesc lista, mă grăbesc să spun că răspunsul stă în toți acești factori și în mulți alții, laolaltă. Autorul are, și aici, perfectă dreptate. Cu o mică precizare, însă, de accent: dezvoltarea economică, menținerea sau anularea decalajelor nu constituie principala ipostază a înnoirii unei societăți. De fapt, ea este rezultanta sau expresia cea mai frapantă a modernizării, la care se ajunge prin conceperea și aplicarea unui ansamblu complex de măsuri instituționale, culturale, educaționale și, desigur, economice. Altfel spus, o economie înfloritoare este doar ceea ce se vede dintr-un sistem care o susține. Cu siguranță, conjunctura internațională favorabilă este, și ea, absolut necesară pentru reușita progresului. Din acest unghi, trendul internațional pozitiv din prima jumătate a veacului al XIX-a și deceniile de accentuată creștere economică a țărilor capitaliste de la finele secolului XX au favorizat considerabil desprinderea din înapoiere a Danemarcei și Irlandei. Mai multă nevoie a fost, însă, în cazul acestor țări (ceea ce, în genere, este valabil și pentru o dezvoltare reușită) ca cei aleși de comunități să gîndească și să pună în operă politicile de modernizare, să dea dovadă de stăruință, răbdare și – mai ales – de viziune în politicile lor economice și sociale (ceea ce, de altfel, s-a și întîmplat). Cum foarte bine constată autorul, exemplele de succes economic „evidențiază că asemenea străpungeri au necesitat timp. «Ajungerea din urmă» a durat mai  multe decenii și a fost pregătită de transformări începute cu mult timp înainte” (p. 486). Pe de altă parte, măsurile destinate să producă aceste transformări au fost, în toate cazurile, banale, nicidecum ieșite din comun. În cuvintele autorului însuși, „perioadele de «ajungere din urmă» sau de «depășire» nu au necesitat o conducere politică «genială» și nici măcar deosebit de creativă sau superperformantă… A fost nevoie mai degrabă de un șir lung de contribuții punctuale la mai bunul mers al instituțiilor și economiei, realizate în spiritul cultului pentru lucrul bine făcut. A fost nevoie de un spirit precumpănitor pragmatic” și – încheie Bogdan Murgescu citînd o remarcă a profesorului Alexandru Duțu – de „niște oameni serioși care își văd de treabă și își fac datoria, își asumă obligații pe care le duc la bun sfîrșit cu discreție și își împlinesc vocația, plini de răspundere” (p. 486-487). Aș mai adăuga, la aceste considerații cu care sînt perfect de acord că România nu a dus lipsă, în trecut, de astfel de oameni. Aceștia nu lipsesc nici astăzi. Capitolul la care sîntem deficitari este însă ceea ce Pompiliu Eliade a numit, mai demult, „spiritul public”, capabil să producă și să întrețină asemenea elite dedicate folosului general.
Bine scrisă, plină de informații și deosebit de instructivă, cartea lui Bogdan Murgescu demonstrează, dacă mai era nevoie, cît de importantă este perspectiva istorică pentru corecta înțelegere a lumii în care trăim. Este de dorit ca ea să ajungă să fie citită măcar de cîțiva dintre oamenii noștri politici, care să poată extrage din ea toate lecțiile care se cuvin reținute despre gîndirea vizionară și etica necesare unei guvernări pentru binele obștesc în „durata lungă”.
_________
Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iași, Ed. Polirom, 2010.