Parteneri

Comunismul românesc din perspectivă poloneză

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Comunismul românesc din perspectivă poloneză

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon
articol: 

Apărută cu mai puțin de o lună în urmă, cartea lui Adam Burakowski, pe care o comentez astăzi, a avut parte de o publicitate mai puțin obișnuită, chiar și pentru un volum cu un asemenea subiect. Lansată cu mare zgomot la Tîrgul anual de carte de la București (la finele lunii mai), re-lansată, apoi, la Iași, recenzată, rapid, în cîteva publicații culturale importante, comentată de autorul însuși în două sau trei interviuri, cartea a avut parte de – cum se spune acum – toată mediatizarea necesară pentru a se impune atenției marelui public și specialiștilor. Mă grăbesc să spun că această intensă publicitate nu este cîtuși de puțin nemeritată. Dimpotrivă! Dar, pînă a arăta de ce, aș observa, mai întîi, că Adam Burakowski (născut în 1977, doctor în științe politice, dar absolvent de studii istorice) nu este cel dintîi dintre istoricii polonezi interesat de istoria mai îndepărtată sau mai apropiată a românilor și României. El se înscrie într-o tradiție a legăturilor istoriografice româno-polone nu numai lungă, ci și deosebit de consistentă, care, începînd cu
P. P. Panaitescu (dacă nu și de mai înainte), reunește, de ambele părți, nume cunoscute, precum – pentru a nu mă opri decît la cele poloneze – Janusz Zarnowski, Andrzey Dziubinski, Henryk Bulhak și, desigur, Malgorzata Willaume, ale cărei preocupări pentru trecutul nostru (ca și prietenia cu istoricii români, îndeosebi ieșeni) datează de mai bine de patru decenii. Ar mai trebui adăugat, în folosul celor care eventual nu știu sau au uitat, că istoriografia poloneză a fost, în timpul regimului comunist, destul de prezentă în publicistica intelectuală din România, nefiind întrecută, în această privință, decît de istoricii de la revista franceză „Annales”, traduși masiv la noi în a doua jumătate a anilor ’80 ai secolului XX. Dintre polonezi, doi sînt specialiștii care merită reamintiți aici: Adam Schaff și Jerzy Topolski. Primul a devenit cunoscut la noi prin Istorie și adevăr (București, Ed. Politică, 1982), al doilea, prin Metodologia istoriei (București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987) – două cărți de referință la vremea lor, care ilustrau o reflecție nu numai bine articulată, ci și singulară în istoriografia marxistă est-europeană despre condițiile de științificitate ale istoriei (pentru cei eventual interesați, menționez că lectura lor este utilă și astăzi, chiar indispensabilă oricui se inițiază în studiile istorice).
Revenind la cartea lui Adam Burakowski (care este, la origine, teza de doctorat a autorului), aș mai nota, tot în preambul, că subiectul ei, în pofida unui interes indiscutabil, este departe de a fi nou. În istoriografia din România ultimilor ani, asemenea cercetări, întreprinse de istorici și politologi, au fost foarte numeroase, concentrîndu-se fie pe interstițiile principale și unele aspecte majore ale defunctului regim (sistemul de represiune și rezistența împotriva acestuia, perioada Dej, evenimentele din 1989 etc.), fie pe specificul său de ansamblu (cărțile lui Dennis Deletant și ale lui Vladimir Tismăneanu fiind, din acest unghi, de neocolit). Mai rare (dar nicidecum absente) au fost sintezele dedicate comunismului românesc (capitol la care trebuie din nou citate textele semnate de Vladimir Tismăneanu, începînd, desigur, cu binecunoscutul Raport pe care l-a coordonat). Comparativ cu această impresionantă masă bibliografică, volumul lui Adam Burakowski se particularizează, totuși, prin cîteva trăsături foarte precise.
Prima dintre ele este amploarea documentării. Se vede imediat că autorul este istoric și încă unul foarte serios. Adam Burakowski a citit (în românește și cu spirit critic!) tot ce s-a publicat mai important, pînă acum, pe această temă, la noi, coroborînd sistematic informațiile bibliografice cu cele documentare. În privința documentelor, cartea istoricului polonez aduce, de asemenea, o noutate considerabilă. Cea mai mare parte a documentației sale se întemeiază pe  informațiile extrase din rapoartele ambasadei Republicii Populare Polone la București, conservate în arhivele Ministerului polonez al Afacerilor Externe. Autorul le-a citit, ca să spun așa, cu lupa, completîndu-le cu datele extrase din documentele secției externe a CC al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP), din cîteva fonduri din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Cehe (care conțin rapoartele din 1968 ale ambasadei cehe la București) și, bineînțeles, din fondul CC al PCR de la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București, care nu puteau fi omise din această laborioasă investigație. Dacă prima condiție a unei cercetări istorice temeinice o constituie documentația exhaustivă, atunci cartea lui Adam Burakowski merită cu prisosință acest statut. Iar faptul că reconstituirea perioadei în care România comunistă a fost condusă de Nicolae Ceaușescu a fost făcută dintr-o altă perspectivă decît aceea autohtonă sporește simțitor valoarea întregii cărți. Este, dacă nu mă înșel, pentru prima dată cînd o parte a istoriei regimului comunist de la noi este întreprinsă, la o scară atît de mare, dintr-un unghi de vedere exterior. Însemnătatea majoră a unei asemenea perspective nici nu mai trebuie subliniată. Fără a insista asupra acestui aspect, nu pot, totuși, să nu constat cît de fidel oglindeau diferitele categorii de rapoarte ale diplomaților polonezi din capitala României situația din țara unde își desfășurau misiunea. Pentru cine a trăit epoca respectivă, parcurgerea acestor relatări frapează nu numai prin puternica impresie de déja vu. Ea divulgă și informații noi, neglijate (sau, mai degrabă, ascunse) de sursele interne, cum ar fi – ca să nu dau decît un exemplu – manifestația studenților bucureșteni din seara zilei de 24 decembrie 1968, despre care, pînă la cartea lui Adam Burakowski, nu se știa mai nimic, în afara celor colportate – îmi imaginez – de „folclorul” local. Nu pot, de aceea, să nu mă întreb cum arată rapoartele inverse, pe care diplomații români, aflați în post la Varșovia, le-au transmis la București despre situația din Polonia în același interval, mai ales, în legătură cu mișcarea sindicală „Solidarnosc”? Ar fi interesant de știut cît de bine era informat regimul de la București despre ceea ce se întîmpla în țara (fostă) vecină, dar, pînă la apariția unui istoric român capabil să facă pentru Polonia ceea ce a făcut Adam Burakowski pentru România sau măcar să se ocupe de modul în care era percepută disidența poloneză de către relatările diplomatice românești, trebuie să ne mulțumim doar cu întrebarea.
Neobișnuit de bogata documentație a cercetării sale i-a înlesnit lui Adam Burakowski o reconstituire deosebit de exactă a istoriei regimului Ceaușescu. Este o altă virtute a prezentei cărți, care îi subliniază valoarea. Am citit puține narațiuni atît de minuțioase și precise despre ultimii (aproape) 25 de ani ai sistemului comunist din România ca aceea la care mă refer aici. Împărțită în patru capitole, ale căror titluri evocă principalele secvențe ale ascensiunii dictatorului spre puterea absolută și, totodată, ale evoluției defunctului regim (Începutul, Consolidarea puterii, Stagnarea sistemului, Prăbușirea), povestirea autorului nu omite nici un amănunt semnificativ din istoria instituțional-politică a acelor ani. Autorul merge atît de departe cu acribia reconstituirii, încît insistă asupra tuturor reorganizărilor la vîrf ale puterii (a structurilor, funcțiilor și atribuțiilor deținute de principalii activiști), ceea ce este de natură să arunce o lumină și mai clară asupra specificului voluntarist al întregului sistem. Din acest unghi, se disting două mari tipuri de schimbări, care acoperă, în mare, anii 1967-1974, respectiv 1975-1985/89. Categoria celor dintîi cuprinde schimbările instituționale, centrale și locale, care au culminat cu instituirea funcției de președinte al republicii. Din a doua categorie fac parte nenumăratele rotații ale cadrelor, al căror ritm a ajuns, în anii ’80, din ce în ce mai amețitor și mai rupt de realitate. Ce se constată din acest amplu tablou? În primul rînd (și, într-un mod oarecum anecdotic) că ceea ce Ceaușescu numea „spirit revoluționar” (pretinzînd că-l încarnează) nu era (la el) o vorbă goală: dictatorul înțelegea prin asta schimbarea continuă, schimbarea cu orice preț, chiar fără necesitate, ca o (falsă) garanție a păstrării dinamicii sistemului. Nu sînt, desigur, un specialist în studiile comuniste, dar mă încumet să subliniez aici un aspect esențial al acestui tip de regim, de mai multe ori evidențiat, pînă acum, dar care merită mereu reamintit: raportul său specific cu timpul. Adevărata obsesie a „ceaușismului” (a ideologiei comuniste, în general) pentru schimbare (tipică, de altfel, tuturor milenarismelor mai vechi sau mai noi) a fost nu numai expresia unei voințe personale de putere sau a unui spirit autoritar. Ea reflectă, difuz – acesta fiind cel de-al doilea lucru ce se desprinde din restituția operată de autor – însuși postulatul capital al marxismului, potrivit căruia evoluția socială este guvernată de legi și are un punct terminus la care se poate ajunge numai dacă sistemul este făcut să se miște fără întrerupere. În felul său primitiv și grotesc, Ceaușescu pare a fi fost „inspirat”, și el, de această filozofie, neînțelegînd (cum nici un lider comunist nu a făcut-o) faptul paradoxal că schimbarea neîncetată a unui sistem prin hipertrofiere birocratică și măsuri voluntariste îi crește necontenit inerția, iar inerția conduce la stagnare și, în cele din urmă, la colaps. Este ceea ce s-a și întîmplat nu numai cu regimul comunist din România, ci și cu cele din Europa de Est și spațiul ex-sovietic (nota bene, pe fondul unei crize economice de durată, ale cărei prime semne apar – faptul devine și mai limpede prin lectura cărții – în primii ani ai deceniului opt, accentuîndu-se dramatic în decada următoare).
Adam Burakowski nu merge atît de departe cu interpretarea datelor extrase din documente (deși, fapt lăudabil, el nu omite să compare sistematic tabloul generat de ele cu imaginea celorlalte regimuri comuniste din Europa). Considerațiile – cum să le spun? – mai „filosofice”, ca cele de mai sus, sînt străine stilului său, mai degrabă pozitivist, factual, de reconstituire a trecutului. Este, însă, meritul indiscutabil al cărții sale de a pune mai limpede în lumină acest trecut (care încă nu ... trece), ajutîndu-i, astfel, pe toți cei care l-au trăit – cum se spune – pe propria piele, să-l priceapă mai bine.
____________
Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Geniul Carpaților, Iași, Editura Polirom, 2011

o alta carte de capatai a isoriei moderne a Romaniei

Stimata Redactie, va semnalez aparitia lucrarii "Fereste-ma, Doamne, de prieteni..." (Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania) de Larry L. Watts, aparuta la Editura RAO in 2011, tradusa dupa originalul in engleza "With Friends like These" (2010). Este o lucrare fundamentala, sosita dupa declasificarea multor arhive comuniste din anii 1940-1950 si dupa. Prefata este semnata de Ioan Talpes; autorul insusi e istoric american si fost consilier al Gral. Ioan Talpes in perioada pregatirii aderarii Romaniei la NATO, iar documentele, notele de subsol si hartile cuprinse in text sunt cat se poate de limpezi asupra adevaratei politici antiromanesti duse in interiorul Pactului de la Varsovia. Cartea aceasta merita din plin o recenzie inimoasa.