Capitolul I
Partea I
 
Hrrjjum-hrrjjum-hrrjjum-hrrrjjum… Ciubotele rumegă zăpada ca niște vaci. Ca o vacă și un vițel. Ale mele scârțâie scurt și des, ale EI rar și apăsat. Ziua nu răsună așa de tare, acum parcă se aud în tot satul. Decât să mă țină de mână, mai bine mi-aș băga-o în buzunar. O fac pumn și i-l strecor în mână. „Ai înghețat?” întreabă și îmi cuprinde pumnul în pumnul EI mare.
Zic: „Mă crezi că m-aș rătăci dacă aș merge singur la bunici?... Mă crezi?...” Zice: „Pentru că mergi prima dată noaptea.” Zice: „O să crești mare și o să mergi și noaptea singur.” Zice: „Întotdeauna odată este prima dată.” Am vrut să o impresionez că m-aș rătăci singur, dar pe un adult nu-l uimești cu una, cu două. Acum așteaptă să fiu de acord cu EA, dar un copil are voie să tacă în asemenea momente. Sau pot să spun altceva, de pildă că azi ne-am dat cu sania pe aici.
O să părăsim drumul mare și o s-o luăm pe-o ulicioară la stânga, asta o știu chiar și pe întuneric. Sau corect este să spun „la dreapta”? Mereu le încurc. Deci, o să cotim în direcția mâinii pe care o țin în buzunar, este cea cu care arunc pietre, scriu, mănânc. E dreapta. Înseamnă că o luăm la dreapta. Stânga e pumn în mâna EI.
Mă tot uit la drumul acesta și nu-l mai recunosc. Nici ziua nu e foarte prietenos, iar acum pur și simplu îți dă fiori. Cum ar fi să te dai cu sania la ora asta? Azi ne adunaserăm o armată de copii aici, treisprezece sănii am numărat. Nouă le-am legat una de alta și am făcut trenul. Ceilalți patru copii s-au temut să și le atașeze. Nici eu nu ardeam de dorință, dar nu am avut curajul să arăt că mi-e frică.
Este drumul de dat cu sania cel mai bun și mai periculos din sat, iată de ce vin copii din toate mahalalele. Se întinde pe jumătate de localitate, e neted-neted și înclinat-înclinat. Și se întâmplă să circule mașini. Nu oricine îndrăznește să se dea din vârful dealului. Copiii mici se lansează de la nici un sfert de drum, din dreptul dispensarului. Mai măriceii – de la jumătate, de lângă magazin. Și mai măriceii – de la lăptărie. Când am împlinit șapte ani, am îndrăznit și eu pentru prima dată din vârful drumului, de lângă biserică. Mă gândeam că la șapte n-o să mă tem ca la șase. Dar a fost cumplit, nu am mai trăit o asemenea spaimă, vai de viața mea. Viteză ca de automobil, uruit de tălpige fioros, vânt plesnindu-te cu vergi de gheață peste obraji și ochi. Totul plutea în jurul meu, pentru că lacrimile îmi țâșneau ca dintr-un izvor. De mirare că nu am ajuns în vreun stâlp ori un gard, cum sania mă ducea unde voia, nu aveam nicio putere asupra ei. Mai rău este că, ajuns la capătul drumului, nu am putut plânge cum îmi doream, erau mai mulți copii pe acolo.
De ce mai adaugi un an la vârsta ta, dacă te temi la fel ca până a-l avea? De ce se face atâta caz de schimbarea numărului de ani, dacă tu rămâi neschimbat? Și ce, așa va fi de fiecare dată când voi atinge o anumită vârstă? În felul acesta precis poți rata momentul când o să te faci mare. Mai corect ar fi să zici: „Am împlinit atâția ani atunci când m-am dat prima dată cu sania din vârful dealului și nu mi-a fost frică”.
Când se adună atât de multe sănii nici nu trebuie să propună cineva să facem trenul, iese de la sine. E unul cu vagoane „din opere diferite”. Sunt mai întâi cele mari și grele, cu lemnul prost geluit și fierul ruginit, cele mai rapide dintre toate. Încap în ele și patru, și cinci copii. Iar dacă se înghesuie bine, își face loc și al șaselea. Îl pot lua chiar și pe al șaptelea, în picioare, cocoțat pe capetele tălpigelor și ținându-se cu mâinile de umerii celui din coadă. Urmează săniile mai mici, pentru doi copii, cum este și a mea. Apoi cele mici-mici, cu un singur loc. Nu lipsesc nici o sanie-două de magazin, din metal argintiu și scândurele vopsite în diferite culori. „De fete”, le zicem, dar se dau și băieți cu ele. Sunt ale copiilor de profesori și șefi.
„Monstrul, monstrul!” strigă deodată cineva și am văzut cu toții „monstrul”. Doi băieți târau din greu cea mai mare sanie din sat. Se zice că are o sută de ani. Am simțit că asistăm la „evenimentul iernii”, pentru că nu o scot la săniuș decât o dată-de două ori pe sezon. Este sania-„locomotivă”, le agățăm de ea pe ale noastre când facem trenul. Unii îi zic „tanc”. E din lemn toată, chiar și tălpigele, atâta doar că pe tălpi are bătute câte o fâșie de tablă lucioasă. Puțini se încumetă să se dea cu ea, doi băieți mari abia o pot stăpâni. E bună doar ca locomotivă, adică să tragă alte sănii. Dar și pentru că „vagoanele” o țin să nu se spargă de vreun stâlp ori un gard.
Cu trenul e mai bine decât să te dai singur pe drumul acesta. Nu trebuie decât să te lași în voia celor din locomotivă. Suntem copii de toate vârstele, unii mai curajoși, alții mai fricoși, sau, așa ca mine, nici-nici. Dar fiindcă tonul îl dau cei din prima sanie, ajungem să părem cu toții la fel de curajoși.
Am observat că e plăcut să-ți legi sania de a celui din față, dar e mai palpitant când și-o leagă următorul de a ta. Și apoi următorul după următorul. Este de parcă o să le fii tu mașinistul. E fain.
Și încet-încet, dând pinteni cu vreo douăzeci de perechi de picioare-vâsle, ne-am urnit din vârful dealului. O tăcere profundă ne cuprinse pentru început, ai fi zis că așteptam să se întâmple ceva frumos și îngrozitor. Primii adulți întâlniți ne-au petrecut cu priviri severe. Se opreau, bălmăjeau ceva și clătinau din cap a dojană. Un bărbat ne-a făcut din deget, altul ne-a arătat pumnul. Și atunci mi-am zis că poate era mai bine să nu-mi agăț sania de trenul acesta.
Dar zburam deja. O viteză de-ți tăia respirația, și cursa abia începuse. Gata, îmi trecuse toată pofta de dat cu sania, era culmea a tot ce-mi doream. Restul îmi depășea imaginația și nu putea fi decât un dezastru. Numai că „trenul” abia își lua avântul. „Caii, caii!” s-au auzit strigăte speriate la un moment dat. O sanie trasă de cai ne răsări din senin în față, urcând din greu la deal. Și ne îndreptam chiar în bătaia copitelor. „Uaaa!” țipau fetele. Hățuite nervos, animalele s-au dat spre gard, așa încât șirul nostru lunecă uruind la câțiva centimetri de picioarele lor. În loc să ne ferim noi de cai, se întâmplă invers și gândul acesta împreună cu izul de balegă ce-mi înțepă nările m-au panicat. „Șfichi, șfichi, șfichi!” – căruțașul prinse a ne croi din mers cu puha cu mișcări scurte și alerte, împrumutate parcă din filmele mute. Mă sforțam să râd și eu ca și ceilalți, nu însă și să mă bag în bătaia puhei, cum făceau unii băieți. Este adevărat că nu simți mare durere prin paltoanele groase și cușme, dar ei nu voiau decât să-i calce pe nervi căruțașului. Și mie nu-mi place să fac așa ceva.
Odată depășită sania cu cai, impetuoasa locomotivă ne reluă în primire.
Nu mă simt deloc în apele mele când trebuie să mă las în voia cuiva, să nu-mi aparțin. Nu a ieșit niciodată nimic bun din asta. Dar cum să nu-ți legi sania de tren, bunăoară, și, totodată, să nu fii considerat un fricos? Nu știu. Tot ce faci cât ești mic este să pari ca băieții mari. Pentru tine e o teroare, pentru ei, o distracție. Niciodată nu ai timp să fii tu însuți, mereu trebuie să pari altcineva. Acasă ești copilul acela cuminte și harnic pe placul părinților, la școală trebuie să-i mulțumești pe învățători, în drum – să corespunzi așteptărilor băieților mai mari. Pentru că, nemulțumindu-i pe alții, tot tu ajungi să te simți prost. A crește mare cred că înseamnă a înceta să mai vrei să fii pe placul celor mai în vârstă. Dar în viață mereu există cineva mai mare decât tine. E complicat.
Brusc, un curent de groază ne săgetă pe toți de la un capăt al trenului la altul. Un camion cu prelată ne venea în întâmpinare. „Fă la dreapta, fă la dreapta!!!” am urlat înspăimântat împreună cu ceilalți, dar trenul era de neclintit. Am știut atunci că vom muri călcați de mașină. Fiecare avu pornirea să-și ferească cumva sania de prăpăd și efectul a fost că șirul începu să șerpuiască pe tot drumul. Cu o fracțiune de secundă înainte să intre în camion, locomotiva derapă și numai așa evită impactul, nu însă și vagoanele. Jumătate ne-am trăsnit surd de bara de protecție, ceilalți au intrat în noi, lovindu-ne cu săniile și picioarele. „Psss!” făcu camionul înfigându-se locului, iar din cabină se auziră sudălmi cumplite. Care, odată ușa deschisă, răsunară cu ecou. De parcă erau rostite la microfon. Ce voce avea șoferul acela! Se aruncă asupra noastră cu brațele desfăcute ca un hultan și prinse a lovi în stânga și în dreapta cu ce nimerea – cu mâinile, cu coatele, cu genunchii, cu picioarele. Puțin lipsea să nu ne și muște. Unii copii au încercat să-și scoată săniile din tren, dar cum să o faci, când trebuie să dezlegi două noduri înghețate de sfoară, unul din față și altul din spate?! Erau doborâți la pământ de namila de șofer. Așa că „vagoanele” au rămas răsturnate alandala, care pe-o coastă, care cu tălpigele în sus. Chiar parcă era un tren din filme, după ce fusese aruncat în aer de partizani. Înnebunitul de șofer înșfăcă una din săniile mai pricăjite, vru s-o dezmembreze cu mâinile, dar, fiindcă nu reuși, lovi cu piciorul în ea. Nici asta nu l-a mulțumit și în cele din urmă sări de câteva ori cu ambele picioare peste sanie, până o sfărâmă. Ar fi procedat la fel cu toate dacă nu-i lua atâta timp și efort. Și valvârtej după noi! Culca totul la pământ, amintea de o tornadă pe care o văzusem la televizor. Pe cine îl ajungea din urmă fie îi punea piedică, fie îi trăgea un picior în fund sau un pumn după cap. Și asta din răsputeri, de parcă lovea în niște adulți. Pe cei mai mici îi apuca de guler și pur și simplu îi zvârlea în garduri și porți. Câte unul care nu știa să fugă ca lumea se trântea la pământ, strigând: „Gheaghe, nu da!... Gheaghe, nu da!...” și numai așa scăpa de loviturile lui.
Da’ tot mai bine-i să mănânci niște pumni decât să fii călcat de un camion!
M-am gândit, pe când alergam gâfâind, la băiatul cu sania strivită de șofer. Mamă, ce bătaie îl aștepta acasă! Poate chiar două. Una pentru sania stricată, alta pentru că mai era să fie călcat de o mașină. O să scape numai dacă născocește o minciună bună și n-o să-l trădeze cineva. Eu, când mi-am rupt unul din schiurile făcute din doage, le-am ascuns pe ambele câteva ierni în podul casei. Părinții nu prea sunt atenți la cum te duci la joacă, așa că poți tăinui ușor, de pildă, că ți-ai rupt un schi ori ți-ai pierdut o patină. Mie îmi place ce învăț la școală, că nu e frumos să minți, dar de multe ori a spune adevărul înseamnă a mânca bătaie și despre asta la școală nu te învață nimic.
…„Să-ți spun ceva?” îi zic EI.
O să-i povestesc cum ne-am dat astăzi cu „trenul”, să n-o mai aud cu „ești mic”, „când o să crești mare”. Și brusc mă îngrozesc de prostia pe care am făcut-o. Zice „spune”. Dacă nu vreau să încasez o pereche de palme, e mai bine să-mi țin limba după dinți. Mereu îmi spune să fiu mai îndrăzneț, „mai bărbat”, iar când cred că am procedat ca atare, mă trezesc certat ori plesnit. Așa că mă gândesc ce să fac, dacă mai zice o dată „spune”. O să tac oricum. Au și copiii avantajele lor. Un adult nu poate să procedeze astfel, un copil da. Cel mult ești certat că vorbești aiurea. Ori că taci aiurea. Am observat de multe ori că, dacă nu-i răspund la vreo întrebare, EA crede destul de ușor că nu am ce spune.
Dar acum este cu gândul în altă parte.
„Vezi cât de rău este, vezi ce-mi face?!” îmi spune mâna EI. Am învățat să-i aflu gândurile după felul cum îmi ține mâna. Nu prea se întâmplă să greșesc. Când e supărată și ar vrea să mă ardă, mi-o strânge ca într-o menghină. Dacă e bine dispusă, parcă nici nu mi-o ține. Și mi-o ține de vârful degetelor atunci când uită de mine. În general, nu-mi place. Mâna. Tot așa cum nu-mi plac mătura, varga ori cârpa de spălat podele. Pentru că toate sunt niște scule de bătut. Mâna este chiar mai periculoasă decât celelalte. Cu mătura nu poți fi tras de păr ori de urechi, cu mâna da. Și parcă e mai furioasă decât posesoarea, se bagă să mă ardă, ai zice, înainte ca EA să se fi hotărât pentru asta.
Faptul că tot mâna aceasta îmi oferă bomboane aduse de la nunți nu e cine știe ce consolare.
Acum îmi ține pumnul de parcă ar aștepta ceva de la mine. Nu e prima dată când îmi pretinde asta și de fiecare dată mă pierd. Parcă ar uita brusc că sunt copil și așteaptă ceva ce ar putea să primească mai degrabă de la un adult. Cei maturi nu știu să se poarte cu un copil, ori te cred mai mic decât ești, ori mai mare. Când ne uităm în trei la televizor și acolo cineva îl mângâie ori este cald cu altcineva, și EL, și EA fac fețe-fețe și trag cu ochiul la mine. Din cauza lor mi se aprind obrajii și ies din cameră.
Zice: „Vezi cât de rău este, vezi ce-mi face?!” Dacă i-aș spune că știu deja asta de la mâna ei, probabil nu m-ar crede. Mereu trebuie să te gândești ce impresie o să producă spusele tale asupra adulților. Ei au voie să-ți zică tot ce vor, tu trebuie să-ți măsori de o sută de ori cuvintele. Până la urmă, ajungi să le vorbești astfel încât nu e nici cum vrei tu, nici cum așteaptă ei. Alteori îți iese din senin câte o vorbă care îi uluiește și te întreabă cum de ți-a venit în cap așa ceva. Habar n-ai cum ți-a venit! Ori se întâmplă să le provoci, fără voie, hohote de râs. Ce plăcere să-i faci pe niște adulți să râdă, dar niciodată nu știi exact ce anume i-a amuzat. Cei maturi și copiii râd de lucruri atât de diferite. Iar dacă ți se pare că ai înțeles clenciul și mai glumești o dată pe aceeași temă, pofta de râs li se evaporă pe loc.
Odată am făcut o glumă și mi-a ieșit pe ochi. Diriginta mea, Parascovia Nicolaevna, când se enervează țipă la noi îngrozitor. Și eu am zis acasă că ea strigă „de parcă e beată”. Nu mi s-a părut o glumă grozavă, dar pe EL și pe EA i-am nimerit, au izbucnit în hohote de râs. Apoi am stat bolnav la pat vreo zece zile de „grijă”. Mi se umflase o bilă între picior și puță. Și când m-am vindecat, EL m-a luat în vizită la fratele lui. Acolo s-a îmbătat. Iar când făceam cale întoarsă, drumul trecea prin poarta dirigintei. „Mergem în vizită la Parascovia Nicolaevna, a zis. Să-i arătăm că te-ai făcut sănătos tun.” Nici nu a vrut să audă de refuzul meu. Îmi era așa o rușine cu el beat. Iar la Parascovia Nicolaevna am vrut să intru în pământ. I-a spus gluma mea, că adică ea țipă la noi „ca una beată”. Și a râs ca un prost. Parascovia zâmbi doar. El, bețivanul, beat fiind, a spus despre ea că „țipă ca una beată” și a râs! Ce rușine am tras, mi s-a părut că m-am îmbolnăvit din nou.
…Chiar nu știu ce să-i spun EI acum după tot ce s-a întâmplat acasă. Poate bunicii o s-o consoleze când ajungem la ei. Și o să învăț și eu ceva.
Îmi făceam temele pe cuptor, în timp ce ei în camera mare țipau unul la altul. EL beat ca de obicei, EA enervată ca întotdeauna când e beat. Ușa era închisă ca să nu aud înjurăturile, dar astfel urlă mai tare și se aude mai bine decât își închipuie. Degeaba să-i zici lui „Nu sudui față de copil” când e beat. Numai că la un moment dat, enervată, începe și EA să înjure. Am învățat să-mi fac temele când se ceartă, chit că se întâmplă destul de des. Știu că n-o să mă duc nepregătit la școală! De obicei nu se sinchisesc de prezența mea când le vine cheful de sfadă și așa e mai bine. Pentru că dacă mă iau în seamă, fiecare mă pune să-i dau dreptate lui. Scap de ei doar dacă izbucnesc în plâns, și am învățat să recurg mereu la asta.
După care am stins lumina și m-am culcat, numai că cearta a izbucnit cu o putere mai mare. Și am știut că o să se ajungă la pumni. Certurile lor sunt de două feluri: cu bătaie și fără. Ce mă miră este că, în timp ce eu anticipez cu ușurință cum se va încheia totul, pe ei faptul că ajung să-și care pumni pare să-i ia prin surprindere de fiecare dată.
Și da, am avut dreptate. La un moment dat strigătele s-au amestecat cu sunete de îmbrânceli, lovituri, vaiete, obiecte căzute. Iar după felul cum a țipat EA, am înțeles că a apucat-o de păr. Ce nefericire pe femei cu părul lor lung! Să porți pe cap o armă atât de redutabilă împotriva ta! Dar pesemne i-o fi tras și EA bine cu ceva, pentru că după „Eeee, tu-ți”-ul lui amenințător s-au auzit pași rapizi apropiindu-se de ușă. Plesnită cu ambele palme, aceasta se deschise vraiște, lovindu-se de perete, încât balamalele au scrâșnit. Au ieșit fulger unul după altul afară, plonjând în întunericul de gheață și uitând să închidă ușa. Un val de ger mă lovi tocmai pe cuptor, îl simții prin plapumă.
Când niște băieți ajung să se bată, mie nu-mi place să casc gura. De EI nu am unde fugi. De fiecare dată mă tem că ar putea să ajungă la ceva cumplit. Nu știu ce anume, nici nu vreau să presupun. Iar lor nu pare să le pese, ai zice că sunt pregătiți pentru orice deznodământ.
Uneori în asemenea momente mă întreb, ce caut eu în casa aceasta?... cine sunt ăștia doi?...
În fine, EL reveni de afară înjurând și trânti ușa de se clătinară pereții. O plesnitură asemănătoare mâncă și ușa de la camera mare. Nu știu pe cine amenința cu aceste trântituri, de vreme ce EA nu mai era în casă. Nu pe mine, e clar, le-ar fi izbit chiar și în lipsa mea. Totuși nu pot să nu mă întristez, gândindu-mă că nu-i pasă deloc de prezența mea. Dar nu e nimic de făcut cu asta. EL nu poate să nu le trântească, eu nu pot să-l urăsc mai tare decât îl urăsc. Mai rău este să știu că mă așteaptă încă atâția ani de ură și de prefăcut. Pe băieți te poți supăra pentru fapte mult mai blânde, pe EL și pe EA nu ai voie pentru lucruri, aș zice, cumplite.
Apoi auzii obișnuita conversație între televizor și înjurăturile lui. Iar o să adoarmă cu televizorul deschis, o să trebuiască să-l închid eu, dacă nu mă fură somnul până atunci. EA o fi fugit prin vecini și de fiecare dată când se întâmplă așa ezit între a o urma și a rămâne acasă. Am încercat de câteva ori să ies și EL mi-a zis de fiecare dată: „Marș pe cuptor!” Nu am habar ce ocupații o să am când o să cresc mare, dar una o știu precis: am s-o apăr de EL.
Mă gândeam cât de frig trebuie să-i fie EI afară, când auzii ciocănituri în micul geam de la cuptor. Am aprins lumina, am dat perdeluța la o parte și de după florile stufoase de gheață de pe sticlă deslușii chipul EI plâns, cu părul zburlit. Semăna cu o fetiță și mi-au țâșnit lacrimile. Am înțeles ce-mi spune abia după ce mi-a repetat a treia oară.
Am stat după asta câteva clipe în liniște, trăgând cu urechea la sunetele din camera lui. Apoi lunecai de pe cuptor. Prin pătratele de sticlă ale geamului ușii îi zării umbra șezând pe scaun pe fondul luminii de lapte a televizorului. Poate adormise deja, cum ședea cu capul culcat pe umăr. Haloul de lumină de lângă ușă m-a ajutat să văd ce trag pe mine: pantalonii sportivi, apoi cei de școală, puloverul, paltonul, căciula, obielele, ciubotele. Îmi petrecui centurile ghiozdanului pe după umeri și luai din cuier cât de multe haine putui de-ale EI. La televizor se auzea unul din filmele lui preferate, „Visiolâi ribiata”. Și mie îmi place.
Mă aștepta zgribulită lângă șopron în halat și cizme. Am intrat înăuntru și acolo, dârdâind de frig, îmbrăcă tot ce i-am adus la lumina gălbejită a unui bec învelit în ceea ce astă-vară era o pânză de păianjen, iar acum o plăpumioară de colb cu promoroacă.
„Mergem la bunici”, zise și m-am gândit că mâine o să mâncăm bătaie amândoi.
…O pată negricioasă se decupă din întunericul general, mișcându-se spre noi. Bine că înainte de asta auzisem scârțâit de ciubote și am înțeles că e om. Apropiindu-se, însă, matahala se făcea și mai întunecată. Și așa am trecut noi, două bucăți de întuneric, pe lângă el, o bucată de întuneric. „Bună seara”, dudui întunecimea. „Bună seara, bade Gheorghe”, răspunse EA. În sat oamenii se recunosc pe întuneric, după voce.
Oare la ce s-o fi gândit omul acela, văzându-mă cu ghiozdanul în spate? Că mă duc noaptea la școală?
După care am ajuns la hudița ce duce spre casa bunicilor. Acum trebuia să o facem la stânga, nu la dreapta, m-am dumirit mai repede. Numai că acolo crescuse un zid. Astă-vară, când am fost la bunici, nu era așa ceva. EA, însă, îl străpunse ușor, trăgându-mă de mână. „Zidul” era, de fapt, o felie de întuneric mai dens decât cel în care ne aflasem pe drumul mare. Și așa o să intrăm la bunici cu fețele și hainele pătate de întuneric ca de funingine.
…Când am făcut cale întoarsă, am bocit amândoi până acasă fără să ne zicem ceva. EA poate ar fi vrut să spună ceva de rău, dar cum să-ți vorbești părinții de rău?! „Fată dragă, tu ți l-ai ales, nu noi ți l-am băgat pe gât, îi zicea bunicul. Nu ți-am spus eu că nu e omul potrivit, da’ tu nu m-ai ascultat. Dacă ți l-ai ales, întoarce-te acasă și împacă-te cu el.” EA împietrise. „Stați și vă încălziți oleacă, adăugă bunicul, iaca băietul acela o înghețat cu totul, și du-te și fă familie cu cel pe care ți l-ai ales.”
Nici nu a mai vrut să mă încălzesc, m-a tras după ea, pentru că abia se ținea să nu plângă. Afară am izbucnit amândoi. Poate m-aș fi oprit, dacă îmi cerea asta, de obicei nu-i place să mă vadă plângând. Acum însă nu-mi zicea să tac, de parcă lacrimile mele îi făceau bine, și din cauza aceasta îmi venea să plâng și mai tare.
Ca să-l susții pe cineva, nu trebuie să faci ceva deosebit, e destul să plângi împreună cu el. Am înțeles asta pentru totdeauna.
Și eu măcar am parte de ceva frumos și plăcut în viață, eu învăț bine. EU ÎNVĂȚ BINE! Este comoara mea. În al doilea rând, mă așteaptă ceva și mai minunat, o să cresc mare. Eu, dacă aș avea putere, aș face ca toți oamenii să se nască deodată mari. Puse la un loc, învățatul bine și crescutul mare, îmi promit atâtea binefaceri. Plus că am reușit să-mi fac temele pe mâine, mă aștept să iau un „cinci” la geografie. Poate și la „limbă” unul.
Iar EA nu îl are decât pe EL. Și o lungă-lungă așteptare până o să cresc.
 
Compunere pe tema: „COPILĂRIA”
La scoală îmi place aproape totul. Iar dintre cele două-trei lucruri pe care ador să le fac scrierea compunerilor este pe primul loc. Rar când cineva dintre colegi reușește una mai bună decât a mea. Parascovia Nicolaevna se întâmplă să citească mereu cu voce tare bucăți din compunerile mele în fața întregii clase. De două ori le-a citit cap-coadă. Aș putea spune că sunt clipele cele mai fericite de la școală, dacă nu ar fi gândul că îi fac astfel pe colegi să mi se simtă inferiori. Iar cui i se întâmplă așa ceva, nu poate să nu te urască un pic. Unii chiar mult. Posibil așa mi se pare, dar niciodată bucuria mea nu este deplină. Când Parascovia Nicolaevna citește, în mine bucuria luptă cu jena. În viață îți câștigi de multe ori porția de fericire nefericindu-i pe alții. Nu-mi place.
Nu mă bucură nici gândul că aș putea scrie mai bine, dar parcă nu e nevoie de asta. O să spun mai exact: aș putea scrie mai adevărat. La școală ni se pretinde să scriem frumos. Adică pe placul adulților. E destul să compui ceva de parcă ar fi scris de un adult și sunt așa de mulțumiți. Pe de altă parte, dacă un adult ar compune ce ai scris tu, ar părea ceva cu totul obișnuit. Copiii nu trebuie decât să reușească ce face orice adult, ca să fie considerați deosebiți.
Dar eu pot scrie și frumos, și adevărat. Pot oricum.
Dacă aș scrie adevărat, ar fi așa.
 
ADEVĂRAT:
„A fi copil este ca și cum ți-ar lipsi ceva, nu ai fi întreg. Despre un om bun se spune că e „un om și jumătate”. Copiii parcă ar fi „jumătate de om”. Și adulților pare să le fie ciudă că nu suntem întregi ca ei. Iată de ce nu au nicio încredere în noi. „Cu copiii, îmi repetă adesea EA, trebuie să fii aspru, să-i ții din scurt, altfel vă faceți niște alintați, vă suiți în cap. Eee, cu mine așa ceva nu merge, eu repede te pun la punct. O vezi – îmi arată palma –, repede o primești.” Nici eu nu am o părere grozavă despre copii. Majoritatea sunt leneși, nu-s cuminți, învață prost, fac nebunii. Nu-mi place că mă pune în aceeași oală cu toți, dar sunt și eu un copil și cu asta am spus totul.
Am văzut un film cu un spital de nebuni. Adulții se poartă cu noi ca medicii din acel spital cu pacienții. Și poate că au dreptate. Dacă te uiți la un copil dintr-o parte, vezi pe cineva pe care îl apucă din senin un fel de boală și el începe a sări, a țipa, a vorbi aiurea. Nu te doare tare-tare, uneori îți trece, dar mereu revine. Trebuie pur și simplu să aștepți și să rabzi. Copilăria este să aștepți să încetezi a mai fi copil. Numai timp pierdut și nervi.
Îmi face bine să știu că nimic din ce mi se întâmplă acum nu va fi în viața mea viitoare. Niciuna din zilele acestea nu se va mai repeta, totul rămâne aici fără niciun folos. Chiar nu văd ce rost are viața de copil, toată copilăria asta. Urăsc să fiu mic, urăsc neputința mea, urăsc să știu că de mine nu depinde nimic. Ce mult urăsc adulții. Dar nimic nu se compară cu ura mea față de copii. Pentru că toți îmi amintesc de neputința și de boala mea.”
Așa aș fi scris, dacă trebuia adevărat. Iar frumos mi-a ieșit astfel.
 
FRUMOS:
„Copilăria este perioada cea mai frumoasă din viața omului. Adulții sunt plini de griji, iar copiii nu. Iată de ce se zice despre copilărie că este fericită.
„Copiii sunt florile vieții”, spune un proverb. Toată lumea iubește florile, deci și pe copii. Ei sunt îndrăgiți de părinți, de rude, de vecini, de miniștri, de cosmonauți. „De la vlădică la opincă.”
Iubind copiii, adulții se întâmplă să se mai supere pe ei. Pentru că se iau de multe ori cu joaca și uită de treburile casei. De fapt, adulților le pare rău că nu se mai pot juca la fel ca nişte copii.
Eu vreau să mă joc cât mai mult acum, ca să mă satur pentru tot restul vieții. Și când voi fi adult, să nu-mi pară rău că copiii se joacă prea mult.
Copilărie, dulce copilărie! Când o să cresc mare, o să-mi fie dor de tine.”