Primul poem pentru Tata
 
Mi te-ai ascuns mereu, Tată.
 
Adevărat,
ai avut o mie şi unul de chipuri,
însă niciunul nu era al tău,
niciunul nu era al meu,
în nicio lumină nu te-am
recunoscut.
 
Nu mi-ai spus nimic...
M-ai lăsat doar să te cert,
să te înjur chiar
şi să te uit
încet.
 
Am ajuns să nu-ţi pot zice pe nume.
Deşi atât de mult îmi doream să te
strig: „Tată! Vino, Tată!”
 
Când îmi era mai greu
alergam în grădină
şi plângeam sprijinindu-mă
de trunchiul unui copac
tăiat,
imaginându-mi că e umărul tău zdravăn.
Îi netezeam, suspinând, coaja zbârcită
de parcă ţi-aş fi netezit fruntea brăzdată
de gânduri.
 
Astăzi lemnul lui îţi stă la căpătâi.
 
Te rog, iartă-mă, Tată,
şi să ştii:
Te mai aştept să vii....
 
 
Contrasens
 
Râd de parcă aş fi
cel mai fericit dintre oameni.
Şi aproape că aşa este.
Nu am nimic
ce pierde.
Nu călătoresc
să regret plecările sau revenirile.
Persoana pe care o iubesc
e atât de aproape şi atât
de departe de mine
încât orice s-ar întâmpla între noi
va fi neadevărat,
căci nu vom şti niciodată
să coborâm pe pământ.
Iar sacul cu cărţi
pe care-l port mereu după mine
e tocmai povara de care am nevoie
pentru echilibrul perfect.
Îmi mănânc colţul de pâine
într-un colţ de lume,
apoi îmi hrănesc visele cu tot
ce am mai bun,
dau „bună ziua!” la câini
şi la copaci
şi-mi pare că sunt cel mai fericit dintre oameni.
Doar că atunci când râd
nu ştiu de ce
mi se umple sufletul
de lacrimi.
 
 
Apocalipsă romantică
 
Sfârşitul fiecărei zile e ca o mică
apocalipsă.
 
Aruncaţi în apele nebănuit de adânci ale nopţii,
nu vom şti niciodată pe cine-l va trece primul
corabia înşelătoare a lui Noe
pe celălalt mal al Styxului.
 
Degeaba ne tragem câte şapte zăvoare la uşi
şi ne ascundem sub plapuma caldă
a siguranţei de sine,
furtuna poate începe şi într-un pahar cu apă.
 
Şi cum despre toate lucrurile astea mai bine e să taci,
pentru a nu stârni printr-o suflare furiile apelor,
îţi spun aici, în taină, că în fiecare seară
învăţ să înot în cada pe jumătate plină,
imaginându-mi că plutesc uşor în largul mării,
alături de tine.
 
Aşa mi-aş dori să naufragiez într-o noapte…
 
 
Noduri
 
Urmăream cum legai
nod după nod,
nod după nod
cu pricepere, eleganţă
şi nemărturisită pasiune.
 
Neclintită, încercam să reţin
orice mişcare a mâinii,
orice unduire a gândului
întreţesut cu fire văzute
şi nevăzute.
 
Era să uit că mă grăbeam
la o întâlnire esenţială
(în problema iubirilor pierdute)
cu ziua de mâine.
 
Dar când să ies,
Inima – haţ!
Gata!
Căzusem în laţ.
 
 
Monastică
 
Mă urmăreşti zadarnic printre spaţiile întredeschise ale nasturilor.
Sufletul meu – o biserică întoarsă spre asfinţit, cu uşi ferecate
în care de mult nu a mai intrat nimeni să se roage.
Împânzită de licheni şi arbuşti sălbăticiţi,
străpunsă de un munte de sare crescut până-n cer
şi undeva, sub pământ, un dumnezeu pipernicit,
                           plângând necontenit într-un colţ de icoană.
– De ce nu laşi să intre lumea? mă întreabă printre suspine,
rezervele tale de dragoste scad, se topesc în van şi e păcat.
– Nu am pe cine, îi zic. Toţi merg la biserici cu turle strălucitoare,
locuite de dumnezei frumoşi, iar eu nu am un tată cu care să mă laud.
Tu mi te ascunzi mereu, strecurându-mi în vene doze mari de neîncredere.
Însă oamenii vor siguranţă, mai ales bărbaţii...
El mă ascultă îngrozit şi plânge în hohote:
– Eu nu pot fi mai frumos şi nici mai bun,
Dar sunt viu, viu! Chiar nu vede nimeni?
Ca să-l mai liniştesc, mă prefac că deschei un nasture dinspre inimă
şi stau la pândă...
 
 
Colecţionar de timp
 
Cu inimă de iepure bat la uşa ta
Să-ţi fur din clipe, gânduri şi taine.
 
Recunosc: sunt un colecţionar de timp preţios
Şi am dat, iată, de o... comoară.
 
Timpul tău se scurge lin în timpul meu –
Clepsidră aurită a înţelepciunii!
 
Peste ani,
aş vrea să ţi-l pot întoarce înzecit.
Să-ţi bat la uşă semeţ şi să strig:
Uite ce am găsit!
 
 
Iubirea e în altă parte
 
Adevăratele iubiri le-am trăit doar în vis
fără norme,
fără remuşcări,
fără reţineri.
Sfinţenia îmi era de prisos,
frica nu-mi mai pria deloc,
ruşinea – doar atât cât să-mi stea bine.
Aş putea spune că eram o femeie
fără moravuri,
dar în sfârşit Femeie!
Aici nu am aşteptat ani de zile
să fiu aleasa,
am găsit eu Alesul
şi i-am făcut şmechereşte cu ochiul:
„Hai!”
La început am stabilit locul,
am fixat data
şi am reinventat universul
doar pentru noi doi.
Am lăsat hainele în grija zilei de ieri,
gândurile deştepte – în grija zilei de mâine
Apoi…
ce a urmat apoi e de nedescris.

 
Elogiu vinului roşu
(băut cu măsură)
 
Câte adevăruri ai scos la lumină,
câte sentimente ai dat pe faţă,
câtă nedreptate ai răzbunat
şi câte nopţi înstelate
au făcut istorie în jurul tău!
 
Când ulcioarele-s pline
zeii renasc în ceruri,
poezia zvâcneşte în vene,
bărbaţii pun la cale mari revoluţii,
femeile se lasă uşor purtate de vise,
iar răposaţii se bucură
de ultimul strop din pahar...
 
Odată ce guşti din sfânta licoare,
nu-ţi mai pasă de bani, de lucruri mărunte,
mai întâi eşti rege, apoi filozof,
nu-ţi trebuie tramvai, nici valeţi, nici putere,
ai putea colinda toată lumea pe jos
să împarţi omenie, frumuseţe şi dragoste –
ce mai nebunie!
Colcăie viaţa.
 
La anul şi la mulţi ani!