Parteneri

„Clauza poeziei celei mai favorizate”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Clauza poeziei celei mai favorizate”

imaginea utilizatorului Vasile Gârneţ
articol: 

Am scris relativ puţin despre poezia lui Grigore Chiper, deşi autorul Abia tangibilului (debut editorial – 1990 – remarcabil, emblematic pentru poezia Generaţiei ’80 din Basarabia) este unul dintre poeţii importanţi, care chiar contează în peisajul literar de la Chişinău. I-am citit însă întotdeauna cu plăcere şi antren intelectual cărţile de versuri – patru la număr – pe care le-a publicat de atunci (Aici, în falset –1991; Perioada albastră – 1997; Cehov, am cerut obosit – 2001; Turnul de fildeş înclinat – 2005). Volumul pe care îl semnează în acest an, Roman-simulacru (Editura Limes, Cluj-Napoca), continuă şi aprofundează formula poetică ce l-a consacrat: un delicat lirism al cotidianului şi al realităţilor proxime, care înregistrează – pe un ton meditativ, melancolic, dar şi cu luciditate şi umor – şi evenimentele (uneori tribulaţiile) interioare ale autorului. Un discurs poetic nezgomotos, minimalist, expresiv, de un rafinament aproape auster, situat – cu un orgoliu uşor perceptibil – într-un teritoriu frecventat doar de cei iniţiaţi…
Titlul ales, Roman-simulacru, propune o formulă care desluşeşte, polimorf, substanţa cărţii. Este un fel de jurnal răsfoit la întâmplare, care relevă notaţii scurte, disparate, uneori monocorde, alteori derutant de eterogene (gesturi, jocuri, trăiri, elucubraţii…) ale unui roman „eşuat” despre singurătate şi frig existenţial, despre elixirul dar şi oboseala dragostei, şi despre dilemele creaţiei ce nu-ţi mai procură prea multe satisfacţii. O panică existenţială este schiţată chiar în poemul liminar al cărţii: „…nu eşti stăpân nici pe trupul care aleargă/ nici pe trupul care stă pe loc/ eşti nisipul oprit în clepsidră/ sau cel care îţi scapă printre degete/ eşti nisip” (20 de mii de leghe sub pământ), sau această convenţie-abandon din poemul omonim cu titlul cărţii: „visele sunt roz/ pământul e negru/ citesc/ îmi plac de la o vreme romanele-simulacru/ până la urmă/ ele sunt acelea/ care seamănă cel mai mult cu viaţa/ cu viaţa mea” (roman-simulacru).
Poemele singurătăţii, ale anonimelor, dureroaselor şi infinitelor singurătăţi din mulţime, sunt ca nişte definiţii: „singurătatea are mai multe feţe/ de fapt are două/ atunci când te afli printre ai tăi printre străini printre oameni/ şi atunci când eşti chiar singur…” (singur), sau „…autorul e prea singur/ nu dialoghează cu nimeni/ e ca un obiect/ pe care îl vezi cum se duce la fund cum îşi/ pierde conturul/ şi nu‑l poţi scoate din neguri” (déjà-vu), sau „doar două elemente te îngrozesc:/ frigul şi singurătatea./ celelalte sunt suportabile./ singurătatea e ca o estradă într-un parc cu toţi copacii tăiaţi” (peste tine trec maşini cu baloturi).
Dar Grigore Chiper nu este un poet care să facă paradă din nobila sa singurătate şi din propria dezamăgire de viaţă. Structural este şi rămâne un vitalist, unul care se sprijină de cea mai vagă promisiune. Femeia iubită este acea fiinţă alături de care îşi recapătă dorinţa de a continua atunci când, aparent, nu se mai găsesc motive pentru aşa ceva. Iubirea are aici un sens salvator, chiar dacă fiecare dintre parteneri observă cum se adună cu timpul ridurile pe chipul celuilalt. Un poem, între cele mai frumoase din carte, îi este adresat soţiei: „soţia mea era frumoasă/ numai duminica/ când se trezea mai târziu/ era reală/ îmi plimbam palma pe corpul ei moale/ ca mătasea ce-ţi fuge printre degete// cu timpul a devenit frumoasă şi sâmbăta/ când am observat dintr-odată/ cum intră în camera/ unde lucrez// acum e frumoasă în fiecare zi/ când navighez cu toate simţurile/ pe pliurile lăsate/ şi mă bucur/ că ziua nu a sosit încă// ce bine e că soţia mea e la fel de frumoasă/ ca femeile aievea” (tu). Alteori, imaginaţia este cea care completează tabloul cu caligrafii erotic-candide: „niciodată nu m-am simţit mai singur/ decât în această cameră de opt metri pătraţi/ încâlcit printre lucrurile şi viaţa ta// stăteam în faţa ta/ sau poate în spatele tău/ nu contează/ stăteam dinaintea hainelor tale/ ştiind că sub ele/ nu va apărea niciodată nimic/ „e prea târziu de trecut puntea” mi-am zis sau/ poate ţi-am zis/ nu contează/ şi tu ai tăcut/ ca şi când ai fi vrut să concurezi cu întunericul desăvârşit// nu te ascunde în apele tulburi ale amintirii/ fii prezentă/ precum praful de pe cărţi/ precum medicamentele din noptieră” (81/2 m2). Şi amintirile sunt cele care completează un cadru real mai sărăcit, mai auster: „…dragostea ta e departe e abia la anul întâi de facultate/ o acoperi cu săruturi/ şi cu bilete de loterie/ pentru viitorul de azi// (…) asta îmi voi aminti de noi/ cum coborâm nişte scări/ tot mai lungi/ tot mai adânci” (perfectul continuu).
Grigore Chiper este un excepţional poet al consemnărilor, al notaţiilor atente, minuţioase, încărcate de o picturalitate uşor enigmatică, cu contururi clare uneori, alteori glisând spre indefinit. Iată un poem, peisaj, frumuseţea căruia e dată de amestecul, aproape strident, de des­criere domestică, ternă a vieţii mărunte şi de intruziunea subită/intempestivă a unor „personaje dintr-un teatru japonez al umbrelor”, ca o sugestie metafizică: „e un apus de soare local/ deasupra unei grădini cu varză/ împrejmuită de stuf înspicat/ trenul înaintează încet/ iar gara mică e năpădită de viţă de vie sălbăticită/ curând vor coborî personajele/ dintr-un teatru japonez al umbrelor/ proiectate undeva în faţă/ iar în spate ai un peisaj industrial/ două-trei întreprinderi vechi abandonate/ indiferente la spectacolul măreţ al naturii”. Într-un alt poem, voyage, voyage, descrierea cadrului cu chipul femeii iubite – detalii abia sesizabile, intimiste – este întreruptă la un moment dat de o reflecţie generală, de o privire mai largă, de la înălţime, aşa cum procedează regizorii de film: „rulăm pe un segment cam hodorogit/ tu priveşti în zare/ eşti palidă ca după o boală/ e tenul tău de fapt/ şi nu e de vină răceala uşoară/ ce-ţi profilează venele subţiri trandafirii/ de la rădăcina foselor nazale transparente şi ele/ mă bucur că ai acceptat să mergi cu mine în inima ţării/ în rest totul e nou/ invariabil şi monoton ca drumul din faţă/nu mă supăr pe femeia pe care o iubesc/ nu mă supăr pe realitatea care îi înfrânge pe toţi// mereu senzaţia asta/ de parcă ai cotrobăi prin rufe murdare”.
Poemele despre travaliul dulce-chinuitor al scrisului completează registrul tematic al cărţii. Cuvântul „poem” apare frecvent în cele 60 de pagini ale volumului, fie că e vorba de propriile poeme, poate chiar de poemul la care scrie în acest moment, sau de poemele altora, în a căror oglindă – strâmbă, aburită şi, mai ales, previzibilă – se recunoaşte sau nu: „încă nu am descoperit poemul/ în care să mă simt ca în uter/ închipu­ie‑ţi o zi care trece/ fără să respiri” (poemul), sau „fiecare poem are câte un ciot/ mă uit la poemele mele şi nu îl observ/ sau poate mă prefac/ sau poate poemul e aşa cum se întâmplă să-l/ vezi peste 100 de zile/ întorc pagină după pagină/ din cartea pe care am procurat-o recent/ şi încă nu am dat de poemul/ în care să nu întâlnesc/ nici trandafiri/ nici infinitul/ nici eternitatea/ doar rimele voluntare şi involuntare/ ca pasagerii din compartimentele de tren/ doar poemele cu o istorie închegată/ ca viaţa şi moartea/ doar cuvintele de după care/ nu poţi vedea zilele şi nopţile veritabile” (ciotul).
Cele 5 prozopoeme din final, splendide, „rimează” cu titlul cărţii, „îi confirmă” intenţia. Le văd ca pe un experiment, dar şi ca pe o încercare de „a evada” dintr-o formulă poetică ce l-a consacrat, în care s-a simţit şi se simte de mult timp confortabil – Chiper are o inteligenţă poetică de invidiat, creând mereu imagini şi sintagme care surprind cititorul –, dar care a devenit acum, se pare, o formulă care îi limitează demersul creator. Sau poate că prin această încercare de prozaizare a poeziei autorul îşi anunţă mult aşteptatul roman, mai ales că a publicat şi un volum de proze scurte – Violoncelul şi alte voci (Editura Augusta, Timişoara, 2000). Vom vedea. Tentaţia de a cita din aceste poeme în proză e mare, dar mă rezum la aceste două mici fragmente, pe care le dau cu italice, pentru a le diferenţia de ceea ce am citat (copios, dar a meritat) mai sus: „… Cum trăiesc acum? Merg în urma unei maşini încărcate cu manechine stufoase de paie. Cade câte o mână sau câte un picior pe care îl ridic cu tenacitatea slujitorului onest” (pag. 58) şi „… Acum chiar moare cineva şi toată procesiunea trece printr-un turnichet. Îmi pot dori un nasture cu o singură gaură sau clauza poeziei celei mai favorizate sau altele la fel de inutile precum e tristeţea pentru melancolie” (pag. 57)
Grigore Chiper a scris o carte de poezie fără angajamente patetice şi trimiteri la o realitate politică şi socială descurajantă, aşa cum procedează mai mulţi autori din Basarabia, o realitate pe care autorul a radiografiat-o – în stilu-i inconfundabil, adică  delicat, aluziv, respectând convenţia artistică… – în celelalte cărţi ale sale. Este o opţiune care reflectă, în fond, structura sa creatoare, o sensibilitate care îl individualizează. Roman-simulacru e o carte admirabilă ce confirmă un poet valoros, matur, perfect stăpân pe mijloacele artei sale, experimentând cu succes.
_________________
Grigore Chiper, Roman-simulacru, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010.

ooayjkf

psmaxxx ooayjkf