Parteneri

Centenar Czesław Miłosz: Versuri de Czesław Miłosz

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Centenar Czesław Miłosz: Versuri de Czesław Miłosz

Campo di Fiori
În Roma-n Campo di Fiori
Măsline și citrice-n coș,
Pete de vin împroșcate
Și flori azvârlite pe jos.
Fructe rozii din adâncuri
Pun pe tarabe pescarii,
Struguri în negrul ciorchine
Cad pe-mpufatele piersici.
 
În piața aceasta, aici,
Pe Bruno Giordano l-au ars;
Rugul aprinde călăul,
Gloata din jur cască ochii.
Nici nu s-a stins bine focul,
Tavernele iar s-au umplut,
Măsline și citrice-n coș
Duc  târgoveții pe umeri.
 
Campo di Fiori în minte
La călușei mi-a venit;
Eram la Varșovia-n amurg,
În mai, cu vesele muzici.
Cântul mai tare răsună
Decât răpăiala-n ghetou,
Se-nalță spre cerul senin
Mici cercuri din fumul de tun.
 
Zboară din casele-n flăcări
Zmeie negre, duse de vânt;
Cei din călușei se întind
S-apuce fărâme-n văzduh.
 
Vântul din casele-n flăcări
Flutură fuste de fete,
Râde mulțimea voioasă
În blândul duminicii ceas.
 
Iese de-aici vreo morală?
Fie din Roma, Varșovia,
Toți vând, se-amuză, iubesc
Și ocolesc rug și cazne.
Și înc-o morală-ar mai fi:
Să treci peste tot și toate
Uitarea ce se așterne
Când focul e încă nestins.
 
Eu însă, atunci mă gândeam
La cei care singuri dispar,
La Bruno, în clipa când el
Pe rugul acela urcat,
În grai omenesc n-a aflat
Un singur, un unic cuvânt,
Lumii să-i spună adio,
Acelor ce vor fi rămas,
Ce-aleargă vinul să-l toarne,
Fructe de mare să vândă,
Măsline și citrice-n coș
Să care-n voiosul alai.
 
El fost-a departe de ei,
De parcă trecuseră veci,
Iar ei așteptat-au un strop
Ca el să-și ia zborul în foc.
 
Și-acelora însingurați,
De lume uitați prea curând,
Le e graiul nostru străin
Ca limba pe alt corp ceresc.
Și tot se transformă în mit
Și-atunci după ani ce-au trecut
Pe-un Campo di Fiori-nnoit
Mânia aprinde-un poet.
 
Precuvântare
Tu, pe care nu te-am putut salva,
Ascultă-mă.
Vorba simplă-nțelege-mi, de alta
mi-e jenă.
Jur, n-am în mine magia cuvintelor.
Îți vorbesc prin tăcere ca norul, copacul.
 
Tot ce mă-ntărea, pentru tine era muritor.
Finalul epocii l-ai luat ca pe-un nou
început,
Inspirația urii ca pe-un lirism frumos,
Forța oarbă ca pe ceva perfect.
 
Iată valea apelor noastre lente.
Podul enorm
Pierdut în albe cețuri. Iată orașul frânt,
Vânt ducând spre groapa ta pescărușii,
Când eu discut cu tine.
 
Ce-i poezia ce nu poate salva
Seminții și nici oameni?
Neadevăr oficial,
Cânt de bețivani ce gâtul deodată li se va
 reteza,
Lecturi dintr-un iatac de domnișoară.
 
O poezie bună am vrut, fără să știu,
Izbăvitoru-i țel târziu l-am înțeles,
Asta, doar asta este salvarea.
 
Au pus peste morminte mei sau mac,
Mâncare pentru morții-păsări care vin.
Pun pentru tine-aici, cel de demult, o
carte,
Să nu te mai abați de-acum pe la noi.
 
La Varșovia
Ce faci, poete, pe ruine
La Catedrala Sf. Ion
În calda primăvară?
Ce gânduri ai sub vântul
Ce dinspre Vistula suflând
Dărâmături împrăștie?
 
Tu ai jurat că nu vei fi nicicând
La moarte bocitor.
Ai jurat să n-atingi niciodată
Rănile mari ale stirpei,
Ca-n sacru să nu le preschimbi,
În sacrul rău ce pândește
Veacuri la rând toți urmașii.
 
Al Antigonei plâns însă,
Ce-și caută fratele său,
Clar este peste măsură
De-a rezista. Iar inima
Piatră. Și-n ea insectă
Sumbra iubire e prinsă
A celui mai trist pământ.
 
N-am vrut așa iubiri,
Intenția nu mi-a fost asta.
Nu astfel mila mi-am dorit,
Intenția nu mi-a fost asta.
Mi-e pana mai ușoară
Ca fulgul colibri. Povara
Asta nu-mi stă-n puteri.
Cum aș locui în țara
Unde piciorul dă de oase
Și ele-s ale celor dragi?
Glasuri aud, zâmbete văd. Însă nu pot
Scrie vreo iotă, fiindcă cinci mâini
Pana strâns mi-o apucă
Și-mi cer istoria să le scriu,
A vieții și a morții lor.
Fost-am eu oare zămislit
Ca bocitoare să ajung?
Festinuri nu doresc să cânt,
Zăvoaie-n care Shakespeare chiar
M-a introdus. Lăsați o clipă
De bucurie la poeți,
Căci veți dispărea.
 
E jalnic să fii fără zâmbet
Și două vorbe să repeți
Pe-adresa voastră-a celor morți,
Voi, cei a căror viață
Nuntă  s-ar fi vroit
A gândului cu trupul,
Cânt, festin.
Două cuvinte s-au salvat:
Dreptatea și-adevărul.
 
Cântecul cetățeanului
Piatra care a văzut secarea mărilor
Și-un milion de pești zbătându-se-n
chin –
Eu, om sărman, văd o mulțime de oameni
albi fără strai,
Neliberi. Văd un crab cu carnea lor
hrănindu-se din plin.
 
Văzut-am prăbușiri de stat, pierdute nații,
Forța tirană, cum fug regii și-mpărații.
Pot spune acum, în clipa de față,
Că sunt – deși dispare totu-n ceață,
Că bine-i câine viu decât leu mort să fii,
Ca în Scriptură.
 
Eu, un biet om sărman, stând pe un scaun
 rece, cu pleoapele închise,
Oftez și-n gând port stelele spuzite
Și spațiul neeuclidian și-ameba care se
divide
Și mușuroiul de termite.
 
Când umblu sunt ca într-un somn, când
 dorm doar veghea mi-e pricina,
Alerg ca hăituit, leoarcă transpirând,
Prin piețele pe care le-nalță doar lumina,
Sub ciobul marmorat al unei sparte porți
Aur și băutură vând.
 
Și nu o dată-am fost atât de-aproape,
Am tins spre inima metalului, focului,
apei, țărânei,
Și necunoscutul s-a arătat
Cum se-arată pacea nopții ca răsfrântă în
 izvor
Și cum m-au primit roșcatele oglinzi ale
grădinii,
Care se sting când le cuprinzi ușor.
 
Și-aproape, lângă geamuri, e sera lumilor
Unde paing și cărăbuș sunt cât
planeta chiar,
Unde ca Saturn atomu-n mers luminează
Și-aici cosașii duc la gură ulciorul rece
În vara de jar.
 
Atât dorit-am, doar atât. La bătrânețe
Să privesc ca Goethe pământul în tăcere,
În recunoașteri și în împăcări
Cu opera, precum o fortăreață
Pe râu cu-abia lumini și umbre efemere.
 
Atât dorit-am, doar atâta. Deci cine,
Cine-i de vină? Și cine mi-a răpit
Junia, vârsta matură, să fiu năpădit
De teamă în cei mai buni ani ai mei? Cine,
Ah, cine-i de vină, o, Doamne, cine?
 
Și să gândesc pot numai la cerul înstelat,
La mușuroaie de termite.
 
 
Traduceri din polonă de Constantin Geambaşu şi Passionaria Stoicescu