Categorii

Parteneri

Centenar Czesław Miłosz: Anamneza convertirii la Rău

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Centenar Czesław Miłosz: Anamneza convertirii la Rău

articol: 

În cazul oamenilor obișnuiți s-a aplicat represiunea: pură și simplă – până le intra frica în oase, până își dădeau seama că ori se supun, ori vor fi nimiciți, și o dată cu ei vor fi condamnate și „gurile” acelea multe de acasă pe care le aveau de hrănit. Și-apoi, de ce atâta tevatură? Nu era regimul democrațiilor populare unul al muncitorilor și țăranilor? Nu își propunea el să-i elibereze de lanțurile sclaviei capitaliste?... Cu intelectualii se punea altfel problema – firi sensibile și orgolioase, ei urmau să fie convinși de avantajele „Noii Credințe” și să-i accepte decalogul. Intelectualii au pretenții: vor să li se respecte demnitatea, memoria, conștiința. Da, mai ales, „conștiința” – această reminiscență burgheză, care trebuie extirpată spre binele purtătorului său angoasat. Acesta în fapt o percepe ca o povară – să-l ajutăm să scape de ea!
St. I. Witkiewicz, scriitor, filozof și pictor polonez, imaginase într-un roman, intitulat Nesațul, publicat în 1932, o invazie mongolo-chineză în Occident. Războiul este pierdut, noii stăpâni își impun ordinea, mult diferită de modul de viață al „lumii vechi”, care își presimțise căderea prin sterilitatea și lipsa de motivație a „păturilor” sale gânditoare. Mult înaintea prăbușirii Occidentului, remediul era deja cunoscut: pastilele Murti-Bing – acestea îi transportau pe cei care le consumau într-o stare de seninătate și fericire. În țările democrației populare, acolo unde „Noua Credință” se instala vertiginos, intelectualii au fost principalii pacienți vizați de pilulele miraculoase, notează Czesław Miłosz în Gândirea captivă: „Când sosește clipa de a lua porția de Murti-Bing în întregime, delincventul o suportă în chip dureros, este ruinat nervos și uneori se simte bolnav. Știe că se va despărți de sine cel de altădată și că își va anula vechile adeziuni și deprinderi. Dacă e scriitor, nu știe să țină stiloul în mână. Întreaga lume i se pare sumbră, fără licărul speranței. Scriind până acum, a plătit un tribut minim: în articolele sau romanele sale prezenta răul relațiilor capitaliste. Critica vieții în regimul capitalist nu este însă dificilă și ea se poate face în mod cinstit, iar figurile de șarlatani, feudali, artiști fățarnici, conducători de încăierări naționaliste, pe care le cunoaște din perioada de dinainte de război și a războiului, reprezintă un material demn de a fi persiflat. Acum însă el trebuie să înceapă să aprobe (în terminologia oficială aceasta se numește trecerea de la etapa realismului critic la etapa realismului socialist, trecere care a avut loc în țările democrației populare în jurul anului 1950). Operația pe care el o are de suportat unii colegi de-ai săi au făcut-o deja. Aceștia îl privesc și dau din cap cu compătimire... „Eu am trecut deja pragul – spun cu seninătate. Dar Z. se chinuiește. Stă acasă toată ziua cu fața în palme.” (p.30) Witkiewicz s-a sinucis în ziua de 17 septembrie 1917, când a aflat că Armata Roșie a trecut granița de est a Poloniei.
Gândirea captivă, volum apărut în 1953, la Paris, marchează  despărțirea lui Czesław Miłosz de comunism. Nu este o contrautopie á la Orwell, scriitorul polonez descrie mecanismul înfeudării conștiințelor în societățile totalitare, bazându-se pe experiența sa personală, pe cunoașterea din interior a procesului insidioasei convertiri. Miłosz nu profetizează un coșmar posibil, ci propune o anamneză, descrierea clinică a simptomelor unei îmbolnăviri reale. Faptul că o face un poet, un maestru al cuvântului artistic, grefat pe o solidă cunoaștere a „naturii umane” (cu întortocheatele ei meandre), conferă cărții sale valențe literare și filozofice de prim-rang, o scoate din regimul studiilor de politologie/sovietologie, cum a fost, inițial, calificată această lucrare, spre insatisfacția mărturisită a autorului.
Minciuna programatică asumată, estomparea exigenței morale și dubla conștiință (faimosul Ketman!) definesc conduita intelectualului în condițiile unui sistem politic perfect etanș. Miłosz nu rămâne la nivelul enunțării unor idei generale, nu se mulțumește cu teoria, ci așază sub o lupă sensibilă și comprehensibilă evoluția a patru scriitori importanți din Polonia comunistă – tot ei și repere ale  literaturii din epoca interbelică și din anii războiului antifascist, prieteni și confrați ai săi. Cei patru sunt desemnați prin nume alegorice. Nu știu dacă s-a întâmplat și în ediția originală, franceză, dar în versiunea română a cărții identitatea lor este devoalată: Alfa – Jerzy Andrzejewski (1909-1983), Beta – Tadeusz Borowski (1922-1951), Gamma – Jerzy Putrament (1910-1986) și Delta – Konstanty Ildefons Gałczynsky (1905-1953). În fiecare dintre aceste cazuri convertirea a fost determinată de anumite date biografice (angajare pro-catolică sau anti-nazistă), estetică (aplecare spre monumentalism sau imaginație joculatorie), de caracter (structură idealistă sau cinică – valabile amândouă!) etc. Trecerea la „Noua Credință” s-a mai alimentat din lipsa de speranță că firul istoriei și-ar putea schimba cursul și, neapărat, din setea de privilegii materiale, din ambiția acestor scriitori de a deveni „statui” ale națiunii.
Putem extrapola cu ușurință modelele decriptate în Gândirea captivă asupra lumii literare românești și basarabene din perioada comunistă, însă ceea ce definește valoarea imperisabilă a cărții lui  Czesław Miłosz sunt mai ales reflecții ca acestea: „Sculpturile lui Michelangelo reprezintă un act realizat, care durează. A fost un moment când ele nu existau. Între inexistența și existența lor se află actul creator, care este imposibil de înțeles ca fiind supus „valului istoric”, întrucât actul creator e însoțit de sentimentul libertății, iar acesta la rândul său se naște din înfrângerea rezistenței care se prezintă ca rezistență absolută. Cine creează cu adevărat este singur. (...) Nu există altă cale pentru om decât de a avea încredere în imperativul interior și de a arunca totul în balanță pentru a exprima ceea ce i se pare adevărat. (...) În Răsărit nu există opoziție, și nici graniță, între om și societate. Pierderea sau câștigul său sunt o chestiune publică. El nu este niciodată singur.”
(p. 212)
„Infernul sunt ceilalți”, spunea Sartre. Afirmația acestui admirator occidental al stalinismului ar trebui amendată printr-o precizare: infernul sunt ceilalți – cei care dau buzna peste tine, mânați de „necesitatea înțeleasă”, de „chemarea” directivelor de partid și de stat. Știm cum arată lumea lor. Nu vrem să ne întoarcem acolo.
 
Vitalie Ciobanu
_______________
Czesław Miłosz, Gândirea captivă (Zniewolony umysł). Eseu despre logocrațiile populare. Humanitas, 1999