Categorii

Parteneri

Cel mai iubit...

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Cel mai iubit...

imaginea utilizatorului Liliana Armaşu

După un timp
de nemișcare,
mi s-a făcut dor de oameni.
Straniu cumva și inexplicabil,
mai ales că oamenii-s aici, nu departe,
îi vezi mereu grăbindu-se, agitați mereu
de parcă mâine s-ar da startul unei alte vieți
și fiecare ar vrea să fie primul la linie.
Numai eu, ca întotdeauna,
nu știu cum întârziată,
cuprinsă de doruri...
Încerc să deschid fereastra,
însă o mie de voci îmi strigă: Interzis!
Bat în perete – niciun răspuns,
doar un păianjen ceva mai prietenos
mi s-a lipit strâns de mână
în semn de tacită solidaritate... umană.
Mă uit în oglindă – nu mă recunosc.
Cred că altădată
îmi plăcea mai mult acest chip
și-apoi cât poți să vorbești cu același ins,
fie el și deștept.
Gata, nu mai rezist!
Închid toate cărțile, dicționarele
și dau buzna afară
fără mască, fără rucsac
(nu mai vreau să cumpăr nimic pentru zile negre)
și las să mă atingă o boare de vânt, o rază de soare,
o frunză valsând sprințară prin aer
(vreau s-o imit dar, vai, cât îmi lipsește
ușurătatea ei!)
cuprind un copac, ghicesc figurile de pe cer,
urmăresc zborul unei buburuze
să văd pe unde mi-am pierdut iluziile...
și așa, copleșită de gingășia și tandrețea lor,
mă întorc liniștită la ale mele
cu sentimentul că sunt cel mai iubit dintre
pământeni.
 
 
E timpul nostru
 
Trebuie să trăim.
Nu avem încotro,
chiar dacă, s-ar părea, nu mai avem pentru ce,
nici pentru cine,
îndepărtându-ne tot mai mult unul de altul
cu pași grăbiți, cu ură-n priviri
de teamă să nu ne molipsim de prea multă... viață.
Tocmai acum,
când nu prea știi exact ce să faci –
nici să trăiești, nici să mori
stând chitic undeva la hotar
în așteptarea unui tren salvator...
 
Și parcă nu ar fi totul pierdut.
Un om poate deveni perfect în ochii celuilalt
doar la distanță.
 
Să păstrăm, deocamdată, distanțele
apropiindu-ne mai mult sufletele
și aspirațiile
către ceea ce nu suportă nicidecum amânarea –
viața noastră.
 
 
Reflux
 
Acest preaplin sufletesc
dacă s-ar preface în cuvinte
probabil aș avea dezlegare la multe lucruri
neștiute încă de nimeni.
 
Dar când dau să scriu ceva,
ceva încă nespus,
în fața foii imaculate
acest preaplin se retrage
ca o mare în reflux
și mă lasă așa, în neștire, zile întregi,
poate ani,
să-mi trăiesc viața banal,
aparent fără rost,
așteptând cu înfrigurare clipa
când va veni iar
 
și nu așa oarecum, ci
cu toată puterea cuvântului.
 
Deși îmi dau seama că s-ar putea să nu...
stau mereu la pândă,
ca un pescar îndârjit în credința
că într-o zi va scoate
din plasa-i plină de nămol
peștișorul de aur.
 
 
În taină
 
Cu cât încerci să spui mai multe
cu atât tainele se închid, rând pe rând, în tine
cuvintele fiind doar un paravan după care
stau ascunse zăcăminte întregi
de suferință, durere și așteptare.
Șlefuite cu sânge și nesupusă răbdare
până la strălucire
le porți ca pe un diamant –
singurul –
incrustat în propria-ți piele
drept dovadă
că ai trăit din plin,
fără rest.
 
 
Schimb de noapte
 
Seara târziu
odată cu hainele
las de pe mine câteva straturi de singurătate
(stați liniștiți, nu până la piele)
și mă îmbrac în altele,
noi, odihnitoare,
în speranța că mâine va fi totuși altfel.
 
 
Între coperți
 
Între patru pereți
ca între coperțile unei cărți.
Aștepți să te scoată cineva la lumină –
să prinzi la viață.