Parteneri

Ceak! - Cearaki! - Ceak-Ceak!...

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Ceak! - Cearaki! - Ceak-Ceak!...

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Prima lui constatare a fost că, cel puţin din câte înţelegea el, din câte i se deschidea, i se arăta în conştiinţa sa, era că – virgulă – conştiinţa unui om mort nu se deosebeşte catastrofal de conştiinţa unui om viu. Pur şi simplu, Cincinat Ignat conştientiza că deja este mort, precum, acum un timp, conştientiza că mai trăieşte.
Astfel, trezindu-se deja în moartea sa, Ignat încercă să se dumerească în mare: mai întâi, – unde se află el? În ce spaţiu, pe ce lume, terestră sau de pe altă planetă?... Ca să nu mai vorbim – de eventuala diferenţă de fus orar, pentru că astronomul care era chiar el, Cincinat Ignat, intuise încă pe când mai era în viaţă că, de fapt, între viaţă şi moarte nu e o diferenţă de fus orar, ci una de timp în general – adică, între una şi cealaltă pur şi simplu, realmente şi i-realmente, lipseşte însuşi timpul ca ceva ce poate fi conştientizat, în cel mai înalt grad de subiectivitate, ce se află în cel mai adânc hău al subconştientului uman.
În fine, acestea ar fi fost nuanţe prea fine – timp, ca prezenţă sau absenţă, ca fus orar, iţă, urzeală cronologică... Pe urmă, astea, dacă va mai exista vreun „pe urmă”... Deocamdată, simplu, să încerce să afle unde se află. (Şi aici Ignat înţelese că, în nefiinţă, tautologiile contează mult mai puţin decât în existenţă, – de fapt, nu contează deloc, astfel că el putea să spună şi astfel: să încerc să aflu unde mă aflu...)
Intui în jur (doar intui, pentru că, mort fiind, adică – fiind în... nefiinţă, nu putea privi)  şi pricepu că se află într-un crâng de bambuşi înalţi, cu tulpinile bătute de vânt, şi ele, la rândul lor, bătându-se unele de altele, încât ai fi putut crede că n-ar fi vorba decât de funestul schelet al universului...
Aha, deci se află printre tijele bambuşilor?... Hai să-şi amintească unde creşte bambusul... Cel puţin pe pământ, pentru că pe alte planete nu ştie nimeni dacă ar fi apă, condiţii de viaţă, dacă ar creşte tije de bambus.
Însă renunţă la un efort de elucidare generală, unde ar creşte bambusul, rezumându-se la minimul efort de a-şi aminti că acelaşi lugubru sentiment de oase ale scheletului universului lovindu-se unele de altele îl trăise, până a fi  murit, acolo, departe, la mănăstirea chineză Shaolin, celebră prin şcoala ei de arte marţiale. Ha! de parcă şi scheletul universului, lovindu-se cu sine de sine, ar fi încercat figuri de arte marţiale!... Iar bambusul, bambusul în furtună – căci atunci, ca din senin, izbucnise aproape un uragan, – era funest, dar onest (acest onest veni aşa, pur şi simplu, magnetizat de cuvântul precedent: funest...). Bambusul... Păi, e miraculos acest arbore... ierbos... Aşa ceva. Creşte uluitor de repede, unele din cele peste 1500 de specii putând înainta spre cer chiar cu 30 de centimetri pe zi! În timp ce o pădure de stejar are nevoie de 50-100 de ani pentru a se reface, o pădure de bambus creşte la loc în numai 5 ani. Nu mai puţin de 10 tone de lemn de bambus se pot obţine de pe un singur hectar, specialiştii considerându-l o resursă importantă şi mai ales ecologică pentru industria mobilei... – ptiu! – Astea sunt reziduuri informatice din existenţa sa... La ce dracu’ ar mai avea nevoie de ele şi acum, aici şi astfel, – în moartea sa?... Să-şi tot spună poveşti de adormit Mitzura?... Gura!... Oricum, nu va şti atât de multe poveşti, nu va avea suficient de multe reziduuri informaţionale, pentru ca să-şi umple durata nefiinţei, deja, care, bineînţeles, va dura – de-a dura! – o veşnicie şi nicio clipă mai puţin!...
Ce ar fi aia eternitatea?... O joacă. Un joc al imaginaţiei poetice. Poate că niţel filosofice. Dar aici, unde se află el – în ne-aflare, în moarte, – filosofia nu mai are vreo noimă. Probabil, nici poezia. Doar aşa, să invoce cine ştie ce idei şi sentimente, ca să mai treacă ceva din timpul... lipsă. Da, în moarte timpul lipseşte. Chiar şi eternitatea e de fapt o lipsă a faptei timpului. Zici veşnicie în chip eufemistic, ca să nu spui, pe drept, – absenţa timpului.
În fine, odată ce fiinţa opus-ul vieţii sale şi început-a ne-opusul inexistenţei sale, sigur că îşi pusese problema: dar, bine, ce urmează, totuşi, în acest rău absolut al meu, – moartea? La început, se gândi (intui; de fapt, totul este intuiţie, simţurile, raţiunea nefiind protagoniste în neant) că, nu încape îndoială, se va afla în această ne-aflare a morţii la infinit. Avea rost să cronometreze, cumva, intuitiv, timpul care prinse a se scurge de la curmarea vieţii sale?... Asta ar fi ca şi cum, cu fiece clipită trecută – intuită ca trecută, ai fi pus un fir de nisip într-un tumul – viitor tumul, apoi munte imaginat. Fir de nisip lângă fir de nisip, fir de nisip peste alte fire de nisip, pentru ca, odată şi odată, eternitatea deja... încheiată, tu să o iei de la capăt, numărând cam câte fire de nisip s-au adunat acolo, în – pretutindeni, în absolut, pentru că acel imaginat munte din fire de nisip e atoatecuprinzător...
Nu era mare noutate în ceea ce intuia, imagina el. Pe când mai era în viaţă, citise la nu mai ţine minte ce poet o parabolă despre cum, o dată în zece secole, vulturul vine pe Muntele Diamant, unde fusese încătuşat Dobânditorul Focului. Pentru că, o vreme, pământenii l-au venerat până la demenţă pe Prometeu, Dobânditorul Focului. Astfel că, odată venită, acvila îşi rotea jur-împrejur ochii sângerii. Prin ei i se străvedea memoria rapace ce păstra încă imaginea torţei, adică a ficatului lui Prometeu din care rupea. O dată în zece secole venea vulturul. De la privirea lui eterul se făcea sângeriu. Însă deja nu mai era acolo Dobânditorul Focului, Prometeu... (Ha, ha, deja devenise nume de liceu în Chişinău, unde era director colegul său de universitate Au. Si!...) În milenară aşteptare, acvila îşi ascuţea clonţul, ghearele de piscurile diamantine. După ce loviturile clonţului ar fi ruinat până-n temelii Muntele, avea să se ştie că mai trecuse, colea, o clipită din viaţa Dăruitorului de Flăcări. Adică, şi din vecie... Da, asta e, poezie, filosofie, sărăcie. Nu, nu economică, ci temporală... Iar Cincinat Ignat, pornind de la numele cu care fusese botezat contra propriei voinţe, însă contra căruia nu avea, de fapt, nimic de reproşat, chiar făcea spirite, zicându-şi: Cincinal în Veşnicie!...
Iar tijele găunoase ale crângului de bambus se băteau înde ele precum oasele scheletului universului... Chiar peste bietul său schelet uman se zbăteau, ca mii şi mii de castaniete fantastice, acel schelet al universului... Peste bietul său schelet, alb, de ex-homo sapiens, acele castaniete salvador-dalíene – ceak! – cearaki! – ceak-ceak!... – înspăimântătoarele lor pocnete... muzicale...
Loviturile infernale ale fantasticelor castaniete ale codrului de bambus, alias – ale oaselor scheletului universului, deveneau sugrumător de insuportabile! Toate păreau exact precum erau, de fapt, – fără ieşire! Încât, intuitiv, lui Cincinat Ignat îi veni ideea să se sinucidă!!!
Dar cum, un mort, un inexistent, să-şi poată pune capăt ne-zilelor ne-fiinţării sale?!... De ce nu?... Odată ce în moarte, ca şi în viaţă, sunt valabile aceleaşi legi, – doar că pe invers, ca în filosofia „întoarsă pe dos” a lui Emil Cioran, – de ce nu? Prin urmare, şi în această situaţie fără nicio urmare, – în moarte – nu este exclusă şi sinuciderea! Îţi sinucizi propria... moarte! Cu moartea – moartea omorând! – dacă vă amintiţi: cu moartea pre moarte călcând... Şi, de cum te-ai hotărât să faci asta, de cum ai reuşit să-i pui capăt eternităţii ne-fiinţării tale, înseamnă că – reînvii, revii! Sinucigându-ţi moartea, îţi recapeţi fiinţarea!
...La acest moment, Cincinat Ignat a înţeles că, într-adevăr, în moarte acţionează aceleaşi legităţi ca şi în viaţă. Altfel, de unde ar fi avut el atare vis excepţional, atare coşmar... uimitor de frumos?! – Să facă în moarte ceea ce nu făcuse în viaţă... Numai că – îşi dădea seama – uciderea propriei sale morţi nu va schimba nici barem infim situaţia spre altceva: pe vechi şi pe veci, furtuna se va înteţi, trecând în uragan, ajungând atotcuprinzător vânt cosmic, iar tijele bambuşilor, ca nişte castaniete fantastice, se vor lovi feroce unele de altele, precum, parcă, înde ele, s-ar izbi oasele Scheletului Universului...
(E drept, până la deplina resemnare, Cincinat Ignat mai era încercat de o tainică ispită: sinuciderea în moarte ar putea însemna reîntoarcerea în viaţă?...)

Am incercat sa traduc

Am incercat sa traduc sintagma "sinuciderea în moarte" unui prieten care nu intelege romana si m-am prins ca nici eu nu pot sa inteleg ce ar insemna aceasta. Ei bine - ca ar putea insemna "reintoarcerea in viata" mai ramane de vazut...  Poate fi "reintoarcerea la viata"?  Si mai e una (?) - "Sinuciderea in..."  (a cui? - a lui, probabil, a mortului, odata ce aceasta se realizeaza in moarte, care nicidecum nu poate fi spatiu, ci o stare mai degraba) si "reintoarcerea in..."  Oare care sunt semnificatiile acestui misaterios in? Nastrusnic baiat e si acest Leo...