Tata îmi tot spunea că a văzut Ceahlăul de pe dealul Păunului, iar eu îi ripostam că am întrebat-o pe tovarășa învățătoare, care mi-a spus că nu se poate, cum să nu se poată? pocnea din palme tata consternat, nu se poate să se vadă Ceahlăul tocmai de la Iași, ziceam eu căpățînos, așa mi-a zis tovarășa, că nu se vede de pe dealul Păunului, e prea departe, nu se vede nici tot Iașul, d-apoi Ceahlăul, și tata dădea a lehamite din mînă, eah, ce știe ea, donșoara Leahu, a citit ea o bibliotecă, dar nu știe ni’ca, că așa faimă avea tovarășa mea învățătoare, cum că a citit o bibliotecă, nu știu dacă a citit chiar o bibliotecă și să merite fluieratul a minunăție al oamenilor pentru asta, dar știu că citea mult, și cînd ne vorbea de vreo carte, de Mizerabilii, de Marile speranțe sau de Legendele Olimpului, tonul ei obișnuit, tărăgănat, dispărea și vorbea cu patimă, cu ochii strălucitori, iar noi o ascultam cu sufletul la gură, pînă și Costică Plumb, obrăznicătura clasei, stătea smirnă și o asculta cu gura căscată, iar tata nu și nu, ce știe ea, donșoara?! de pe dealul Păunului totuși se vede Ceahlăul, se vede așa ca prin ceață, dar se vede, lasă că am să te iau eu o dată și o să mergem pe dealul Păunului, să vezi că donșoara nu știe ni’ca cu toate cărțile ei; că dealul ăsta parcă era buricul pămîntului, mereu era pomenit în casă la noi și în tot satul, ba c-o să plouă în continuare, fiindcă s-a lăsat negura pe dealul Păunului, ba că veneau oameni cu lemne de vînzare, lemne furate din pădurea de pe dealul Păunului, și se duceau oamenii după ciuperci în pădurea asta întunecoasă, care se întindea pe tot dealul, numai sus-sus locul era retezat și gol, fără copaci, doar cu niște gropi mari, credeam că de la bombe, așa mi-a spus Costică Plumb, fiindcă el fusese pe dealul Păunului, iar cînd tata mă ducea la tuns la Țîrlică, se adunau acolo mai mulți bărbați și tata citea ziarul, și buchiseau știrile, căutînd cu toții să afle măcar din cel mai mic semn, măcar de pe cantul ziarului, un singur lucru – cînd o să vină americanii, unii își dădeau cu părerea că o să dea cu bomba nucleară, muc-muc-mucleară, măi, se bîlbîia ca de obicei Cotac, bulbucîndu-și ochii, iar nenea Mihai, moșu-meu, trasa o linie cu mîinile prin aer, o să vedeți cum coboară tancurile americane pe dealul Păunului, pe colo pe la Stănoaia: Pîr-pîr-pîr! Pîr-pîr-pîr! Muc-muc-mucleară, măi, se vedea înfricoșător albul ochilor lui Cotac.
Și tata nu m-a uitat, într-o seară mi-a zis că să mă culc mai devreme, că mîine dimineață mergem la Păun să aducem fînul, că avea niște fîn acolo, iar eu am dormit toată noaptea zbuciumat de febra călătoriei, mă tot gîndeam că voi vedea Ceahlăul, îl și vedeam în timp ce mă frăsuiam în pat, înalt-înalt, ieșind printr-o coroană de nori albi, și abia ce am adormit tun spre dimineață, că am și simțit o mînă scuturîndu-mă de umăr și binecunoscutul miros de tutun al tatei, haidem, atîta mi-a zis, iar eu n-am stat să lenevesc, am sărit din pat cu inima tremurîndă, iar cînd am ajuns în ogradă, tata înhămase deja calul lui nea Grigore, fratele tatei cel mic, că iapa noastră roaibă o dădusem la colhoz și de-atunci n-am mai avut alt cal, cu toate că pe vremea lui Ceașcă oamenii au început din nou să-și facă rost de cai și de căruțe, acuma începuse să se lumineze, iar pînă ce tata și-a aprins o mărășească, mama a apucat să-mi vîre cu de-a sila cîteva prune în sîn, să am pe drum, zicea, să mă pupe și să mă urce de subsuori pe banchetă lîngă tata, spunînd apoi în urma noastră „Doamne ajută” și făcîndu-și cruce, apoi haida! la drum, iar satul era încă adormit, sufla un vînticel subțire, trecem peste hudițe înguste și hleioase, cu coroanele copacilor roată deasupra, și rîpe prăvălite în jur, căruța saltă peste bolovanii drumului, săltînd totodată gardurile strîmbe și scorojite, casele cu tabla acoperișurilor ruginită, rufele pălălăind pe sîrme, și mînecile rufelor zbătîndu-se ca niște oameni spînzurați cu capul în jos, pe urmă casele rărindu-se și iată pădurea Păunului, întunecată și rece, lăsăm cîntatul cocoșilor în urmă, tata aruncă mucul de țigară și tace, nu biciuiește calul, îl lasă în legea lui, iar calul urcă voinicește, în spume, nu știe să se odihnească la drum, nenea Grigore se păcălise, îl cumpărase de la niște țigani, dar calul era el voinic-voinic, însă abraș, adică mai rău decît cel nărăvaș care dă cu copita sau mușcă, abrașul n-are stare, cînd îl pornești, merge și pace bună, cu greu îl mai poți opri, trebuia să sari din căruță și să-l apuci de căpițală ca să-l poți opri, era în stare să meargă pînă cădea jos, așa-s caii abrași, îmi spunea tata, sunt mulți cai abrași, tată? nu prea mulți, dar de ce-s abrași? pentru că nu i-au învățat în ham de cînd erau mititei, și de ce nu i-au învățat? nu știu, țigani fără de minte – i-au lăsat așa... sau poate că le-a plăcut să fie caii liberi, e bine să fii liber? e bine, dar uite că ne face probleme calul ista, și o vreme tăcem și ascultăm corul păsăretului din pădure, cerul tot mai alburiu se ițea deja printre crengile copacilor, tată, e greu să fii liber? nu, cred că este destul de ușor, dar nu e de ajuns, și urcăm-urcăm, iată-ne pe vîrful retezat al Păunului, suflarea răcoroasă a dimineții ne atinge ochii și bine ne face, că eu cel puțin era să adorm, norii sunt încă întunecați, doar în jos, cerul e inundat de ape vineții, dar aici, pe dealul Păunului, se înstăpînește ceața, abia se vede cerul din cauza ceții alburii, nu putem să vedem acum Ceahlăul, îmi spune tata, întorcîndu-se și arătînd roată cu biciușca, și văd ceafa tatei zbîrcită și arsă de soare, dar eu eram mai atent la gropile printre care se strecura căruța, erau niște gropi mari, în care crescuse iarbă și scaieți, pășteau și niște oi acolo, tată, astea-s gropi făcute de bombe? nu, bombele nu fac gropi așa de mari, de aici s-a scos piatră înainte de război și s-a dus la Iași, jumătate din Iași e construit cu piatră din dealul Păunului, și bunelu-tău o cărat piatră de aici, și șerpuim printre gropi pînă ce ajungem la biserică, unde era fînul, tata a deshămat și a plecat după oameni să-l ajute la încărcat, iar eu umblam printre morminte și silabiseam numele de pe crucile văruite, cete de cosași îmi săreau din cale și, în timp ce soarele se ridica, aerul bîzîia tot mai tare de miile de gîze, deasupra ușii bisericii erau pictați Domnul și Doamna Papadopol, care „dăruit-au această Sfîntă Biserică lui Dumnezeu”, și chiar țineau în mîinile întinse o bisericuță, într-un sfîrșit apare și tata cu doi neni, nenea Ion și nenea Ionică, amîndoi cu bluze înflorate de molton gros, pe care nu le-au scos, ferit-a Sfîntu’, nici după ce au nădușit bine de muncă, erau știrbi amîndoi, numai că nenea Ion n-avea dinții de sus, iar nenea Ionică pe cei de jos, cei doi încărcau cu furcile, tata așeza fînul în căruță, iar eu adunam cu o greblă ce mai rămînea din palele de fîn, era ca o joacă și-mi plăcea, și cînd s-a umplut căruța pînă ăhă sus, tata a tras calul la umbră, le-a pus un braț de verdeață sub bot, a scos o sticlă de sub haine, iar nenea Ion și nenea Ionică au întîmpinat-o cu rîsete și înjurături de satisfacție, au mai zis ei niște prostii, eu mă făceam că nu înțeleg, fiindcă știam că așa se face, iar tata le-a zis că nu le e rușine să vorbească așa? că e un copil de față, și nenii Ioni au tăcut.
Și tata a zis că avem timp, hai să mergem la motel, eu beau o bere, iar tu un suc și vezi motelul cel nou, era dincolo de capătul celălalt al Păunului, totuși nu era așa departe, pe drum tata a cumpărat salam și pîine de la cooperativă, pîinea era caldă, iar salamul – gros, cu pete mari de grăsime, Doamne, că bun mai era! pe urmă mergem noi mergem și deodată apare motelul de după niște copaci, alb-strălucitor, parcă era un palat din cărțile de povești, ne-am urcat la terasă, unde oamenii stăteau la mese, se uitau la vale și beau bere, dar tata face: hai să mergem sus, că mai este o terasă, de-acolo se vede și mai frumos, și ne urcăm noi, pînă aproape să ajungem pe terasa de sus, vedeam deja oamenii șezînd la mese și bînd bere, dar chiar sus pe scări ne iese înainte o chelneriță cu zulufi și pungită pe la ochi, nu e voie, spune zulufata, de ce nu e voie? întreabă tata, pentru că nu e voie, zice cu nervi chelnerița trecînd cu privirea peste tata, și tata era așa cum îl știam, cu obrazul ars de soare, zbîrcit, cu pantalonii lui de doc, cu cămașa albăstrie avînd colțurile gulerului răsucite, cu cizmele lui prea mari, pentru că, dintr-un obicei moștenit de cine știe cînd, la noi se cumpărau încălțări mai mari decît trebuia, spuneți-mi, domniță, de ce? insistă tata, noi nu suntem oameni? vă rog să coborîți imediat! mai spune zulufata și coboară, iar sandalele ei decupate clămpăne obraznic pe scări, rămînem stană amîndoi, fața arsă de soare a tatei e neagră acuma, pe urmă tata se întoarce și începe să coboare încet, parcă pășind pe o pojghiță subțire de gheață, lăsăm berea, lăsăm sucul meu, ne întoarcem prin sat, dar tata cred că nu mai vede nimic, nici pîlcurile de rațe și gîște stîrnite de noi din praful drumului, nici pe oameni, fiindcă nu răspunde la salut, nici pe fetițele cu codițe care se ițesc de după garduri, și ajungem la căruță, tata tot așa, întunecat la față, mă ridică de subsuori și mă cocoață pe fînul din căruță, apucă zmucit hățurile și pornim, iar cînd ajungem pe platoul cu gropi nu se oprește, eu exclam, tată, da’ Ceahlăul?! tata n-aude, mai spun o dată, aproape strig, tată, Ceahlăul, e senin acuma, ș-atuncea ptruuu! oprește, hai, uită-te, încolo, îmi arată cu biciușca, mă uit, nu văd nimic, spun, uită-te mai bine, pune palma la ochi, poate că nu vezi din cauza soarelui, ți-aș arăta eu, dar nu mă mai țin ochii așa bine, și-mi încordez privirile, dar nu văd nimic în zare, pun palma la ochi și tot nu văd, uf, zice tata, aburcîndu-se sus pe fîn, e tot întunecat la față, ca atunci cînd a venit dimineața de la bunelul, că toți frații stăteau cu rîndul nopțile la căpătîiul lui, fiindcă bunelul era bolnav grav, și nenea Mihai, și nenea Grigore, și tanti Aurica, și tanti Lucreția de la Iași, și mătușa Tinca, chiar și nenea Jorjică de la Focșani venea cîteodată, și a venit tata dimineața întunecat, n-a zis nimic, s-a culcat în pat cu fața la perete, cum nu era obiceiul lui, iar mama l-a întrebat într-un tîrziu, văzîndu-l că nu doarme, ce-i, măi omule? ți-e rău? a murit tătăica, a spus tata ca din fundul pămîntului, mama a plesnit o dată din palme și pe urmă s-a lăsat o tăcere mare-mare, nu se auzeau decît lemnele pocnind în sobă; acuma tata era tot așa de întunecat, dar m-a ridicat pe umeri și mi-a zis: uită-te atent că ai să-l vezi, m-am uitat, dar n-am văzut nici un munte, vezi? m-a întrebat el cu speranță, și eu atunci mi-am dat seama pentru prima oară că trebuie să fac ceea ce mama și tovarășa învățătoare Leahu îmi spuneau să nu fac niciodată – să mint, vezi, vezi? tot întreba tata, ș-atuncea mi-am luat inima în dinți și-am spus: parcă-l văd! cum e? m-a întrebat tata cu glas gîtuit de bucuria neașteptată, frumos, am zis, uită-te mai bine! acuma îl văd bine, am mințit eu în continuare, cum e? e alb, înalt, cu o coroană de nori în jurul lui, vezi, măi! mi-a zis tata, dîndu-mă jos de pe umeri și trăgîndu-mi o pălmuță în creștet, că lui tata nu-i plăcea să mă sărute, gestul ăsta cred că i se părea prostesc și nesincer, pe urmă am coborît dealul Păunului, iar tata tot mă ispitea încîntat: cum e Ceahlăul? și eu m-am trezit că sunt un mare mincinos, inventam noi și noi amănunte, pe care tata le primea cu satisfacție, zîmbind aprobator, zîmbeam și eu (poate că simțeam instinctiv că adaug puțină bucurie cu minciuna mea la viața lui umplută cu muncă de la un capăt la altul), priveam ceafa tatei zbîrcită și arsă de soare și simțeam că tata e nemuritor ca și Ceahlăul.