Lumea a inventat tot felul de tehnici ca să te ajute să priveşti altfel la lucruri şi să relaţionezi cu ele într-un mod care să te împlinească. Una dintre cele mai eficiente e să ţii nişte cuvinte sau fraze în mintea ta cât mai mult posibil, să le laşi să te însoţească şi să-ţi deschidă noi perspective.
 
Aşa funcţionau maximele în filosofia antică, de exemplu – nişte unelte pe care să le porţi cu tine, pregătite pentru cazul în care te vei confrunta cu o anumită situaţie. În momentul în care ceea ce se întâmpla risca să te ia cu sine ca o avalanşă, gândurile astea – ale altora, preluate de la alţii, de la maeştrii tăi sau din textele fondatorului şcolii filosofice căreia îi aparţineai – funcţionau ca nişte cârlige cu ajutorul cărora te puteai agăţa de un anumit mod de interacţiune/relaţionare pe care ţi-l cultivai – să rămâi în zona în care voiai să rămâi, fără a te lăsa dus undeva unde o să regreţi – în mânie, ură, enervare.
 
Puteai să-ţi spui, aşa cum o făceau epicureicii, zeii nu sunt de temut/moartea nu e nimic pentru mine/binele este uşor de obţinut/răul uşor de suportat. Puteai să-ţi spui, aşa cum o făcea Spinoza, cu mai mult de un mileniu mai târziu, la ură trebuie să răspund cu dragoste. Şi frazele astea, dacă le repetai suficient, puteau să te ajute să rămâi aşa cum vrei să rămâi. În orice circumstanţe.
 
Important era să transpui ideile în acţiuni.
 
Dacă te-ai învăţat să manifeşti dragoste şi deschidere şi empatie faţă de cei din jurul tău, şi treci printr-o perioadă mai dificilă, rămâne doar să-ţi aminteşti de angajamentul pe care ţi l-ai luat – inclusiv vorbindu-ţi despre el, repetându-ţi, în minte, ce ţi-ai asumat şi de ce.
 
E ca un fel de rugăciune laică, o rugăciune pentru cei care nu mai ştiu cum să se roage, pentru cei care nu pot sau nu vor să se bazeze pe Altcineva şi decid să pornească de la ei înşişi pentru a duce o viaţă raţională şi bună.
 
Pare oarecum straniu – dar şi interesant şi frumos – să ai în minte, pregătite, o listă de fraze care se aplică diferitor situaţii cu care te poţi confrunta, şi să ţi le treci sistematic prin memorie, să ştii de unde vin ele şi care poate să fie efectul lor. Şi anume faptul că sunt repetate le face atât de puternice.
 
Pentru că, dacă pur şi simplu ai citit undeva că la ura altora trebuie să răspunzi cu dragoste, şi nu ai înregistrat fraza asta atât de profund în mintea ta încât să fie înscrisă în ea aşa cum e înscrisă o cicatrice în carne, nu o să poţi acţiona în baza ei. Vei uita de ea, şi vei fi luat de valul enervării de moment. Şi, de obicei, regreţi că te-ai lăsat dus.
 
E vorba de a aduce nişte idei – pe care le-ai lăsat să crească în tine – în toate circumstanţele prin care treci. A le da chip.
 
Dacă răspunzi cu dragoste oamenilor care te iubesc, şi răspunzi cu dragoste oamenilor care îţi sunt indiferenţi, şi manifeşti dragoste în toate circumstanţele „normale” ale vieţii tale, îţi va fi mult mai uşor să-ţi aminteşti de dragostea asta atunci când cineva îţi face rău nemotivat – să treci peste tristeţe şi enervare şi să-l inunzi pe celălalt în şi mai multă dragoste, în şi mai multă frumuseţe – pentru că ai de la ce porni pentru asta. De la faptul că, de fiecare dată când e posibil, îţi repeţi că a oferi dragoste e singura atitudine justificată pe deplin, în orice circumstanţă.
 
Dacă cineva drag a făcut ceva care nu-ţi place, îţi poţi aminti de dragostea pe care o manifestai înainte faţă de el/ea, şi poţi s-o manifeşti în continuare, în acţiunile tale.
 
Apoi, dacă cineva indiferent ţie a făcut ceva care nu-ţi place, îţi poţi aminti că ai manifestat, înainte, dragoste faţă de un om drag care a făcut ceva ce te-a deranjat – şi poţi s-o manifeşti în continuare, în acţiunile tale, pentru că a oferi dragoste – poţi să-ţi spui asta, mai încet decât orice şoaptă – e singura atitudine justificată pe deplin, în orice circumstanţă.
 
Apoi, dacă cineva care te urăşte face ceva care nu-ţi place, îţi aminteşti de dragostea pe care ai manifestat-o faţă de alţii, înaintea lui, şi o manifeşti în continuare, în acţiunile tale, pentru că a oferi dragoste – poţi să-ţi spui asta, mai încet decât orice şoaptă – e singura atitudine justificată pe deplin, în orice circumstanţă.
 
E modul ăsta asociativ în care funcţionăm noi – dacă percepem două lucruri în acelaşi timp, în mintea noastră se stabileşte o legătură între ele, şi apoi, dacă îl experimentăm pe unul, ni-l amintim pe celălalt. Şi cu cât mai mult se repetă asta, cu atât mai bine ne amintim. O confirmă filosofi şi psihologi deopotrivă – de la Spinoza la teoriile clasice ale condiţionării.
 
Din experienţa mea, asta se întâmplă, de foarte multe ori, involuntar – dacă cineva a făcut ceva rău cu noi, ceva care ne-a făcut să ne simţim aiurea, atunci, ori de câte ori îl vedem, ne amintim de lucrul ăla rău pe care l-a făcut. Sau, în cazurile fericite, se poate întâmpla şi invers – un om face un lucru bun pentru noi, un lucru care ne face bucuroşi, şi apoi, de fiecare dată când îl vedem, ne amintim de lucrul ăla bun.
 
Şi amintirile noastre construiesc aşteptări. Pentru că ne-am deprins, înainte, că oamenii nu se prea schimbă – şi că, dacă cineva a procedat înainte într-un anumit mod, e foarte plauzibil că va proceda şi în continuare aşa. Şi asta ne face să aşteptăm lucruri neplăcute de la cei care ne-au făcut lucruri neplăcute şi lucruri plăcute de la cei care ne-au făcut lucruri plăcute. Şi să închidem ochii la orice altceva poate să vină din partea lor, să ne blocăm. Şi să ratăm posibilitatea altor experienţe.
 
Dar nu e neapărat să fie aşa.
 
Mai ales că (şi aici urmăresc linia argumentativă lansată de Spinoza) plăcerea şi neplăcerea pot fi provocate, şi sunt de obicei provocate, în mod absolut accidental. Şi dacă ne-am deprins să manifestăm dragoste faţă de cei care ne fac să ne simţim bine şi să reacţionăm aiurea la restul, asta nu înseamnă că e neapărat justificat să procedăm aşa. Pentru că dragostea faţă de cineva poate veni nu neapărat din lucrurile bune pe care le face pentru tine, nu neapărat ca un mod de a răspunde la ele, dar poate porni şi de la tine – poate fi un mod de a te raporta la celălalt fără a avea aşteptări predefinite. Şi fără a depune presiuni asupra lui. Nu ca un răspuns la ceea ce face el, şi nu ca un mod de a cerşi de la el o afecţiune similară.
 
A te raporta la celălalt fără aşteptări şi fără presiuni, doar cu dragoste şi acceptare răbdătoare, poate fi ceva care te eliberează.
 
Încerc să fac asta, în măsura în care pot. Şi, cel puţin pentru mine, ideea asta a oferirii necondiţionate de dragoste şi acceptare se leagă cu alte câteva îndemnuri – interconectate – pe care mi le adresez uneori, tot aşa, mai încet decât orice şoaptă.
 
Unul dintre ele ar fi ascultă până la capăt atunci când cineva îţi vorbeşte. Ne repezim prea des să întrerupem când credem că am înţeles totul – dar răspundem dintr-o zonă a prejudecăţilor, nu a înţelegerii. Sau, atunci când cineva ne spune ceva important pentru el, nu ascultăm, dar ne gândim cum să-i răspundem când va termina de vorbit. Sau doar ne prefacem că-l ascultăm, şi de fapt doar aşteptăm să termine ca să putem pleca. Un lucru atât de simplu ca a nu întrerupe şi a fi atent poate schimba aproape orice relaţie. Mai ales dacă, în timp ce asculţi, nu judeci – nu acuzi, nu aplici orbeşte o grilă anterioară.
 
Altul ar fi fiecare crede că ceea ce face e corect şi bun. Altfel nu ar face asta. Şi criteriile noastre pot fi diferite – şi asta nu înseamnă că trebuie să avem aceleaşi criterii, că eu trebuie să le adopt pe ale celui care vorbeşte cu mine sau să încerc să i le bag lui pe gât pe ale mele. Singurul lucru raţional de făcut în circumstanţele astea e pur şi simplu să clarificăm criteriile fiecăruia – să le comparăm şi să privim la consecinţele pe care le pot avea. Şi, în cazul în care consecinţele astea duc la mai multă împlinire şi linişte sufletească, înseamnă că e bine. O pledoarie pro domo nu are niciun rost.
 
Mai sunt şi alte câteva fraze de genul ăsta, pe care mi le spun uneori – dar cred că exemplele pe care le-am dat până acum sunt suficiente. Şi că fiecare persoană mai reflexivă poate să-şi construiască ea însăşi toate principiile de care are nevoie.
 
În tot cazul, practica asta a repetării interne şi sistematice a unor lucruri în care crezi e veche şi nouă în acelaşi timp. O făceau şi filosofii antici, o fac şi creştinii, o recomandă şi o practică diferiţi psihoterapeuţi cognitivişti.
 
Ceea ce văd eu ca fiind important în ea e o anumită deschidere spre experienţă, şi capacitatea de a înţelege clar ceea ce-ţi spune experienţa – apoi de a urma lucrurile astea. A le oferi corpul tău ideilor dragi, pentru ca ele să poată acţiona.