Categorii

Parteneri

Ce frumos a fost timpul cu iluzii deșarte

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Ce frumos a fost timpul cu iluzii deșarte

* * *
 
Eram moartă. Eram moartă tare de mult.
Murisem înecată în valul năvalnic al ierbii.
Roua îmi spăla trupul aproape străveziu
În tumult și nu reușeam să ascult
Cum în pădurea din zare își rup coarnele cerbii.
„Se preface că-i moartă, zicea vulpea către un lup.
Nu vezi cum îi ies dactilii și iambii pe ochi și pe nări
În chip de cicade? Cum poate un trup
Mort să gândească la fluturi, dar poate și la răzbunări?
Rupe din ea, să vedem dacă țipă ori nu!”
Lupul încercă să mă tragă cu dinții de clavicula stângă,
Dar ceva parcă se frânse în el... lupul gemu
În geana de foc al apusului începând să se prelingă.
Eram moartă. Moartă ca lacul acela sărat.
Lumea cu tot ce însemnase cândva dispărea,
Se prăbușea în sine.
Dacă ai fi venit sau cel puțin să mă fi chemat,
Mă reclădeam din cuvinte și nu lăsam timpul
să se termine.
Umbra ierbii îmi șterge trupul de rouă și de pustiu.
Cicadele se mai rup din mine și scriu.
 
 
* * *
 
Speranțe fragile și atât de subțiri
Atârnă din salcia de pe țărmul pierdut.
Oase de jad șlefuite de-a lunii lumină
Ca niște dragi amintiri
Așteaptă neantul să le dea un ultim sărut.
Pasărea nopții pleacă și ea de aici.
Apa uitării mușcă hulpavă din țărm.
Ființe ciudate își lasă
Pe frunze purtate de valuri urmele mici,
Printre rafale de vânt strecurându-se ferm.
Speranțe subțiri și fragile ca fulgul în zbor,
Sufli spre ele și uite-le că s-au topit.
Stăpânul oaselor își zbuciumă umbra
Prin cerescul sobor,
Prin povestea în care stătuse încremenit.
Mesaje obscure. Scrieri uitate de mult.
Temple de nori prăbușite, spălate de ploi.
Dacă încerc să găsesc printre rânduri
Timpul pierdut,
Speranțe subțiri încep să pulseze pe galbene foi.
 
 
* * *
 
Ce frumos a fost timpul cu iluzii deșarte,
Cu iluzii pierdute prin hățișul ispitei,
Ce frumos a fost timpul cu speranțe răpite,
Cu imaginea morții încă foarte departe.
Niciun semn de-ndoială nu avea să ne șteargă
De pe hărțile care ne purtau spre izbândă.
Nu vedeam gura nopții cum se cască flămândă
Tot mai neagră, mai rece și ah! tot mai largă.
Ce frumos a fost timpul când treceam cu vederea
Umbra corbului negru peste alba câmpie!
Voci abstracte și reci ne cântau psalmodia
Sub calota de plumb promițând învierea.
Ce frumos a fost timpul cu iluzii deșarte,
Cu imaginea morții încă foarte departe...
 
 
* * *
 
De spaimele nopții din nou mă ascund
În aspra aromă-a cafelei, în cărți cu povești,
Dar stafiile vin și îmi beau pân’ la fund
Chiar și destinul pe care-l imprimă hazardul
În zațul din cești.
Șterg cu palma geamul ușor aburit.
Plopii arși de a toamnei suflare
Sparg luna în cioburi de foc,
Iar din foile cărților din care cândva am citit
Au plecat și cuvinte, și semne,
Și nu le mai pot aduna la un loc.
Închid ochii, dar spaimele nu se mai duc,
Țes în jurul meu plasă cu degete aspre de gheață.
Și rămân suspendată, și mă zbat
Să ies din al spaimelor negru clăbuc,
Și nu știu cine este la celălalt capăt de ață.
Și nu știu încotro voi cădea,
În ziua de mâine sau poate în ziua de ieri:
Toate semnele din obscurul zaț de cafea
Și din cărți s-au închis în tăceri.
 
 
* * *
 
O silabă evadată din nu se știe care cuvânt
Sensul pierdut încearcă să recompună.
Poate s-a rupt din mine când încercam să te mint
Sau din Capriciul 24 sfâșiind strună cu strună.
Valul mării incrustat de spumă și țipăt de pescăruș
Aruncă pe mal meduze ce stăpânesc mistere,
Adâncul care îl naște și îl trimite-n năvalnic urcuș
Silaba evadată din nu se știe care cuvânt o cere.
De-ar fi să descopăr cuvântul care poate nici n-a existat,
Să încastrez în el silaba ca pe o nestemată!
Ce forță ascunde, ce este dincolo de el încă nu s-a aflat
Și poate că nimeni nu va cunoaște vreodată.
Când voi sorbi ploaia prin rădăcini de scoruș
Sau voi privi cerul prin fragede flori de lucernă,
Inima mea sfârtecată de silaba în zbor
Ca de un glonte scuipat din cartuș
Va dibui cuvântul sau doar strălucirea-i eternă.
 
 
* * *
 
Ușoare atingeri de brațe, îmbrățișări din priviri,
Singurătăți zvâcnind una spre alta
Balansând pe câte un fir de speranță
Întinsă pe-al boltei potir
Între o constelație apusă de mult
Și una ce se mai află sub a hazardului daltă.
Lipăit de picioare desculțe prin băltoacele ploii de mai,
Sonete multicolore de flori
În cununi de parfumuri închise
Și o bufniță albă răstignită în imaculatul ei zbor
Ca un semn de mister evadat
Din nocturne, pierdute, străvechi manuscrise.
 
Ușoare atingeri de brațe, îmbrățișări din priviri,
Singurătăți în iluzii transcrise.
 
 
* * *
 
Îi spun un cântecel ciudat-ciudat
Cu modulații limpezi și sonore
Și melcul mă aude
Și se răsfrânge vâscos și-aproape străveziu
Din cochilia-n care-a fost încătușat
De secole și liniști incolore.
– Nu am răspuns la întrebarea ta,
Îmi zice el, și nu mai pot să fiu
Nici confidentul ce ți-am fost odată,
Iar dacă n-ai nimic a mă-ntreba,
Nu ești tu cea care aș vrea să mă adore.
Las melcu-n iarba umedă și plec.
Iar vântul răsucindu-se-n spirale
Îmi reașază-n spate cochilia
În care îmi retrag zâmbetul vag
Și-aroma florilor, și urmele de ciută,
Și nebunia de-a visa că-mi ieși în cale,
Că nu voi fi acea ființă involută
Ce pierde fiecare bătălie
Cu tot ce-a fost și nu a vrut să fie.