Parteneri

Ce faci în fiecare zi

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Ce faci în fiecare zi

imaginea utilizatorului Alex Cosmescu

Unele lucruri le facem fără intenţie – când respirăm, sau când ducem în mod repetat lingura cu supă la gură. Nimeni (sau aproape nimeni) nu-şi spune, de fiecare dată când respiră, „acum o să inspir timp de 3 secunde, apoi o să expir 2 secunde” sau „îmi duc lingura la gură o dată, sub unghi de 45 de grade, îmi mişc mâna înapoi, iau din nou supă în lingură, o duc din nou spre gură, sub un unghi de 45 de grade” – chiar dacă astea sunt descrieri mai mult sau mai puţin exacte ale acţiunilor pe care le facem atunci.
 
Unii merg la serviciu de luni până vineri. De la 9 la 5. Sau mai mult. În haine de acelaşi fel. Cu un anumit tip de comportament pe care şefii îl aşteaptă de la ei. Şi dorinţa lor, în fiecare moment pe care îl petrec la serviciu, e să ajungă în weekend. Când pot să doarmă cât şi cum vor. Şi să stea cu prietenii – vineri şi sâmbătă seara – oricât de târziu vor. Dar duminică nu, pentru că luni trebuie să fie din nou la lucru.
 
Alţii se trezesc la amiază şi mai stau în pat, fără să doarmă, o oră sau două. Apoi se ridică şi fac ordine în casă. Sau îşi fac o cafea. Sau se apucă să citească. Alţii se culcă seara şi stau în pat, fără să poată adormi, o oră sau două. Sau mai mult. Indiferent de ora la care se culcă.
 
Andrei Tarkovski, la începutul filmului Sacrificiul, descrie un alt tip de acţiuni: „Cândva, cu mult timp în urmă, un călugăr bătrân locuia într-o mănăstire ortodoxă. Îl chema Pamve. Şi, odată, a sădit un copac uscat pe coasta unui munte [...] apoi i-a spus ucenicului lui mai tânăr, Ioan Kolov, să ude copacul în fiecare zi, până va reveni la viaţă [...] Ioan umplea în fiecare dimineaţă o găleată cu apă şi ieşea. Urca munţii şi uda copacul ofilit şi, seara, când se lăsa întunericul, se întorcea la mănăstire. A făcut asta timp de trei ani. Şi, într-o zi, a urcat muntele şi a văzut că întregul copac se acoperise de muguri. Orice-ai spune, o metodă, un sistem îşi are virtuţile lui.
Ştii, uneori îmi spun că, dacă în fiecare zi, la aceeaşi bătaie de ceas, ai face aceeaşi acţiune, ca un ritual, fără să modifici nimic, sistematic, în fiecare zi la acelaşi moment în timp, lumea s-ar schimba. Da, ceva s-ar schimba. Ar trebui să se schimbe.”
 
E probabil ceea ce unii numesc disciplină şi alţii asceză. E vorba de a-ţi asuma să faci ceva. Şi să faci lucrul ăla. Fără să conteze prea tare cum te simţi. Dacă te-a părăsit cineva. Dacă eşti obosit. Dacă ai putere. Dacă te-ai îmbolnăvit. Şi fără să conteze prea tare dacă faci bine lucrul ăla sau îl faci rău. Dacă lucrul ăla îţi oferă împlinire de moment sau nu. E vorba să te aduni şi să faci ceea ce ţi-ai propus. Ceea ce ţi-ai asumat faţă de tine însuţi să faci. În fiecare zi.
 
Cum spunea Andy Warhol, lucrurile care merită făcute merită făcute fie o singură dată, fie în fiecare zi. Nu există aici jumătăţi de măsură. Fie e o experienţă care te schimbă o dată pentru totdeauna, fie una care te schimbă, puţin câte puţin, în fiecare zi. Acţiunile pe care le faci de câteva ori nu sunt aşa de bune ca astea două categorii. Nu sunt nici unice şi irepetabile, dar nici nu merită să le reiei iară şi iară şi iară.
 
Acţiunile astea repetitive pot fi făcute în diferite moduri – şi cu diferite intenţii.
 
Cineva care vrea să înveţe să cânte la vioară, de exemplu – şi cântă în fiecare zi. Câte două ore. După care vine de la cursuri. Îi enervează pe toţi vecinii. Dar nu-i pasă de asta. Ştie doar că vrea să înveţe să cânte. Şi, peste vreo 2 ani, chiar dacă n-a devenit virtuoz – pentru asta mai are nevoie de alţi câţiva ani de practică, de un instructor bun şi de atenţie faţă de tehnică, şi probabil şi de alte lucruri pe care le ştiu muzicienii – poate cânta bine. În tot cazul, mult mai bine decât cineva care merge doar la cursuri. Şi nu practică în mod sistematic. Şi a mers să înveţe vioara doar pentru că l-au pus părinţii.
 
Sau un călugăr căruia i s-a dat să facă o pravilă, la mănăstire. Un număr fix de metanii şi psalmi citiţi. În fiecare seară. Şi face metaniile alea, şi citeşte psalmii, în fiecare seară. Indiferent dacă a obosit de ascultarea care i s-a dat – să lucreze în câmp, de exemplu. Sau dacă are o criză de migrenă. Pur şi simplu face ceea ce şi-a asumat să facă. Şi, poate, peste vreo 2 ani, mişcările i se schimbă – şi gândurile i se schimbă – şi acţionează pornind de la alte premise, şi cu alte scopuri decât până atunci.
 
Sau o persoană care lucrează la o bancă – de la 9 la 5 – şi are tot felul de rapoarte de făcut, şi analize, şi evaluări – şi-şi ia mereu acasă tot felul de acte, pentru că nu poate să termine totul doar cât stă la serviciu – dar îi place să lucreze calitativ şi să facă totul la termen. Un alt lucru pe care îl mai vrea persoana aia e să scrie literatură. Şi îşi găseşte o jumătate de oră. În fiecare zi. În care pur şi simplu scrie. Şi e suficient de atentă la ce funcţionează şi ce nu în textele sale. La un moment dat (un „lucru pe care îl faci o singură dată”, vorba lui Warhol) ia un curs de creative writing. Şi continuă să scrie. În fiecare zi. Taie ce nu funcţionează. Rescrie ce funcţionează, ca să facă textul să meargă şi mai bine. Şi, peste vreo 2 ani, are gata un roman – un roman care îi poate inspira pe zecile de mii de lucrători cu un program similar şi moduri similare de a fi. Pentru că li se adresează. Şi ei pot empatiza şi înţelege.
 
Cred că există sute, poate mii de texte orale şi scrise despre genul ăsta de acţiune – de la proverbe la romane – primul care-mi vine în minte e nulla dies sine linea, nici o zi fără să tragi o linie, motto-ul unui pictor din antichitate, preluat de Horaţiu, apoi de tot felul de alţi oameni cu înclinaţii artistice. Dar ideea e că cei mai mulţi dintre noi le-am auzit repetate atât de des şi în circumstanţe atât de irelevante, sau pe tonul ăla de predici gen „trebuie să procedezi aşa cum îţi zic eu”, încât s-au desemantizat, cumva, pentru noi, s-au depreciat – nu ne mai spun nimic, se pierd în acelaşi spaţiu în care se pierd şi sute de mii de alte formule primite de-a gata.
 
Lucrând aşa – câte puţin, în fiecare zi, la un proiect important pentru tine – se pot întâmpla mai multe lucruri.
 
Poţi să te schimbi tu. În general, începi să faci mai bine lucrul ăla – fie că e vorba de ascultare empatică sau de practici mistice sau de scris. Ca efect suplimentar, devii mai centrat, mai adunat, ştii mai bine ce vrei şi mergi pas cu pas spre lucrul pe care îl vrei – prin acţiunea ta cotidiană, consecventă. Şi, dacă te schimbi tu, îi influenţezi pe toţi cei cu care interacţionezi. Fie direct, fie prin produsul activităţii tale.
 
În plus, acest gen de practică pare a fi singurul mod de a aduce la împlinire un proiect – a-l ţine mereu în mintea ta, a face ceea ce poţi face. În fiecare zi. Îmi amintesc cât de uşor îmi era să-mi abandonez rugăciunea, de exemplu, pentru luni întregi dacă îmi permiteam să nu mă rog două zile la rând. Şi tot aşa am abandonat, pe o perioadă nedefinită, şi scrisul de poezie – pentru că am încetat să lucrez zilnic. Acţiunile consecvente sunt o metodă de a te asigura că lucrul pe care vrei să-l realizezi se realizează într-adevăr – că nu rămâne doar un vis, undeva on the back of your mind, pe care nu-l vei aduce niciodată în fapt.
 
Poate fi şi un mod de a afla anumite concepţii – mă gândesc, de exemplu, la ideea că literatura ţine în primul rând de inspiraţie şi de anumite momente privilegiate în care totul pare să curgă de la sine – pe când lumea care scrie în mod profesionist îşi dă seama că a scrie bine ţine doar de o anumită competenţă textuală, pe care o formezi, treptat, anume scriind şi prelucrând. Dacă eşti atent la modul în care scrii. La lucrurile care funcţionează şi la lucrurile slabe. Dacă înveţi ce să tai. Şi ce să reformulezi. Dacă simţi un text bun, pe măsură ce-l scrii. Şi, de obicei, cu cât mai mult scrii, cu atât mai bine ajungi să scrii. Pentru că singurul mod de a deveni bun la ceva e să faci lucrul ăla. Poate primele luni, sau chiar primii ani, o să-l faci prost. Poate peste vreun an-doi o să ajungi să-l faci acceptabil. Şi poate că peste vreo 7 ani o să ajungi să-l faci bine. Dar numai dacă o să-l faci sistematic. Dacă o să fii atent şi receptiv. Dacă o să încerci să vezi, mereu, ce funcţionează şi ce nu. Dacă n-o să te opreşti. Dacă n-o să te blochezi.
 
Dar chiar dacă te blochezi – sau chiar dacă faci o pauză – oricând o poţi lua de la capăt, dacă lucrul pe care îl faci chiar contează pentru tine. Pentru că acumulezi un anumit număr de ore, o anumită experienţă. Chiar dacă rezultatele nu sunt imediate, îţi construieşti, în interiorul tău, un mecanism.
 
Şi, dacă lucrul pe care îl vrei – şi căruia îi consacri acţiunile astea zilnice – chiar contează pentru tine, atunci nici nu se pune problema să-l abandonezi. Ba chiar, în majoritatea cazurilor, lucrul ăla îţi face plăcere – şi nici nu resimţi acţiunea respectivă ca lucru, ci ca răsfăţ zilnic, nu neapărat un „efort de voinţă” sau o formă de a „călca peste tine”. E mai curând vorba de a-ţi da voie să faci ceea ce ai vrut dintotdeauna. Ceea ce ţi se pare important. Ceea în ce găseşti sens.

bljodkcj

gtaqgene bljodkcj