aştept să mori
Aştept să mori, scumpo.
Aştept să mori cât mai frumos cu
                                    putinţă
în sufletul meu.
 
Lumea asta în galben,
de mai multă vreme, lumea asta
                                    îndoliată
în galben
vrea să renunţe la mine cât mai
                                    curând.
Dar pentru asta,
vreau să mori şi în carnea-mi, şi-n
                                    osu-mi,
să dispară din ele parfumul
                        mângâierilor tale,
văpaia săruturilor tale
lacome.
 
Aştept să mori, scumpo.
În oglinzile fripte de dor ale ochilor,
în auzul bolnav de descântecele tale
de dragoste.
 
Şi când n-are să rămână în mine
nimic de al tău viu,
cu-adevărat am să simt
cât de absurdă a fost prezenţa mea în
acest
Univers.
 
alunecând în ne-cuvinte
Înaintez,
cu fiece zi, cu fiece clipă-naintez
în ne-cuvinte.
 
Ceva se întâmplă-n cuiburile de
                                    nevăzut
ale creierului meu.
Ceva,
până nu de mult lunecând cântător,
s-a oprit în neştire şi surprins(ă) de
                                    absenţa
misterelor.
 
Parfumul greu al nerostirii-mi învăluie
neuronii –
tot mai adânc, tot mai  în esenţe – de
                                    parcă
uimirile toate ce-mi însoţiră
de la-nceputuri
visul
s-ar scurge-n ne-cuvinte,
„de parcă-aş fi murit în mai multe
                                    trupuri
deodată”.
 
rana visului
Nu-mi trece rana:
continui să mă visez copil
în braţele tale de lumini, mamă.
 
De cum trecusei în humă –
cum s-au mai clădit anii, siniştrii! –
puteai să mă naşti şi să mă legeni pe
                                    genunchi
de câteva ori încă.
 
Mă apropii tot mai mult de vârsta
năruirii tale-n chemătorul pământ.
Şi tot mai în ceţuri îţi văd cumintele şi
                                    blândul
din privirile tale de trandafir alb
                                    ostenit.
Ah, de nu mi-ar îmbrăca văzul cu totul
afurisenia uitării…
 
Nu-mi trece, nu-mi trece
rana luminată a visului:
de a fi legănat
pe genunchii tăi eterni, mamă…
 
cavoul tristeţilor
I.
Ţi-aminteşti?
Chiar la prima-ntâlnire a noastră,
legănându-te zglobie în ochiu-mi,
zărisei în el, scăldat în zăpada luminii,
un bob de mâhnire.
 
„Ce ai? mă-ntrebasei,
dându-te la marginea ochiului.
Ce ai, de eşti trist? Eşti aşa totdeauna?”
 
Şi-atunci te-am rugat să revii
iarăşi în miezul ochiului.
Să-mi acoperi mâhnirea cu umbra ta
                                    dulce.
 
II.
Mai lunecară ani în gura uscată a
                                    timpului.
Şi-ntr-o zi, pe geana amurgului,
zărisei bobul acela clătinându-se umed
în ochiul copilului nostru.
Zisei:
„Nu credeam că blestemul sângelui tău
va ajunge până aici”.
Şi te aplecaşi revoltată
să-i săruţi copilului ochiul.
 
 
III.
Ah, şi-alunecară ani şi mai mulţi
prin buzele groase-ale timpului.
Şi-ntr-o seară,
când printre dinţii galbeni ai toamnei
cernea după geamuri o ploaie gripată,
şi-n ochiul celuilalt copil apăru
bobul acela neclintit de tristeţe.
Revoltată-atunci umed:
„Ne pedepseşte Dumnezeu oare?
Trebuie să facem ceva,
că mai mult nu se poate!”
 
IV.
Prin gura timpului, stâncoşi, trecură
ani şi mai tari, sfidători.
 
Sângele-mi se-ndepărtase de
                                    sângele tău
într-atât,
că anotimpurile se-ngrămădiră
şi-ncăpură toate-ntr-o toamnă.
Arborii înverzeau, florile înfloreau
                                    toamna
şi tot atunci îşi iroseau rodul.
Nu era nimic de făcut.
Misterele se-mprăştiară şi ele.
Dorul, cât a fost, urcă în rugăciuni.
Chiar nu rămase nimic ce-ar putea
să anunţe un început de ceva.
 
Şi atunci,
într-o dimineaţă din cele patru-
                                    anotimpuri
adunate-ntr-o singură toamnă,
ochiul tău vigilent
prinse şi-n ochiul nepoatei
bobul acel de mâhnire-ncercând
să se-ascundă.
„Stai aşa!” îi zisei tu bobului.
Şi cu gura-ţi fierbinte-l sorbişi în
                                    adânc,
de se lumină cerul.
Şi-atunci cele trei anotimpuri  lăsară
                                    toamna
şi se-ntoarcă în destinul ei.
 
V.
Acum,
ce mai ai a căuta în cavoul tristeţilor
                                    mele?
Te-a chemat cineva?... Vezi?
Ai venit tu aşa,
singură,
călcând pe galbenul tremurat al
                                    frunzelor –
suntem în miezul lui octombrie, ce
                                    vrei? –
ţi-ai făcut o cruce umedă cu lacrima
                                    ochiului
de-acum veşted
şi-ai intrat în cavoul tristeţilor mele.
 
Tăcem amândoi înghiţind
aer stătut şi bătrân.
Eu tac,
pentru că stau umflat, înecat
în tristeţe,
dar de ce ar trebui tu să taci
ca o Precistă cu-obrazul de lumânare
topită?
Ţi-e bine aşa?
 
Ei, dar tristeţea cavoului meu,
preadestulă fiindu-mi,
ar putea să nu ne-ajungă totuşi
                                    l-amândoi.
 
Ca să ne frângă înc-o viaţă-nainte...