Parteneri

Cahul cultural

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Cahul cultural

imaginea utilizatorului Alexandru Tabac

Ar fi un excelent (şi comun, în acelaşi timp) nume de revistă, ziar, foaie volantă, dar oraşul, capitala sudului – o forţată analogie –, e încă în căutarea unei identităţi. O descriere culturală a oraşului Cahul presupune ocurenţa unor repere, or tocmai acestea lipsesc, iar dacă există, atunci stau bine ascunse sub pospaiul timpului. Cahulul are o istorie, inevitabilă, însă e prea puţin culturală, e o istorie stoarsă, trăită liminal şi inconştient, departe de manifestări culturale coerente. Argumentul quasi-general – am statîn calea tuturor răutăţilor”, coroborat cu psihologia ruralităţii, justifică parţial situaţia acumulată. Încerc să mă obişnuiesc cu sintagma Cahul cultural, îmi pare mai degrabă o construcţie oximoronică.
La mai bine de o sută de ani de când Teodor Şerbănescu scria versurile: Acesta e Cahulul... păstor fără idile/Aicea poezia nu are ce căta, profeţia caută să se-mplinească. Amnezia culturală pe care o resimte Cahulul a fost diminuată de apariţia celor două monografii: Cahul Istorie, personalităţi, cultură, Chişinău, 1997 (Constantin Reabţov) şi Cahul – la răscruci de vremi, din istoria oraşului şi judeţului (raionului), Cahul, 2008 (Alexandru Manoil). Sunt două lucrări diferite, deşi ţintesc aceeaşi miză. Cea dintâi – poetică, personală, scrisă dintr-o necesitate spirituală, captivează, e o cronică aproape literară, cea de-a doua are un puternic caracter enciclopedic, contabilizator, volumul mare şi abundenţa de informaţii o fac mai puţin accesibilă publicului. Paradoxal, monografiile sunt cele mai importante realizări culturale, când nu ar trebui să fie decât un catalog, instrumente fireşti de indexare şi înregistrare a faptului istoric. Dominanţa monografiilor în spaţiul cultural cahulean e procurată de absenţa unei activităţi creatoare care să fi lăsat alte semne palpabile.
De cele mai multe ori, imaginea Cahulului e asociată cu sanatoriul „Nufărul Alb” sau cu Festivalul bienal ce poartă acelaşi nume, rareori aceste limite sunt escaladate. Există câteva instituţii care-i definesc structura culturală (inclusiv etnică), tendinţele sociale – Universitatea de Stat B. P. Hasdeu, liceele Ioan Vodă, Mihai Eminescu, Ion Creangă, două licee de limbă rusă – P. Rumeanţev, S. Rahmaninov, Colegiul de Medicină, Colegiul Pedagogic Iulia Hasdeu, Teatrul muzical-dramatic B. P. Hasdeu, librăriile Luceafărul şi, mai nou, Pro Noi. Dincolo de cultura oficială, programatică, reluată mimetic, rămâne o indiferenţă generalizată care alimentează dispreţul faţă de actul cultural autentic. Librăria Luceafărul e săracă în carte bună, jumătate din spaţiu e alocat vânzării de mobilă, cele mai întâlnite articole sunt manualele, lucrările cu conţinut didactic şi, bineînţeles, rechizitele. Literatura e redusă, în cel mai bun caz, la titlurile cerute de curricula şcolară. Vestea bună a venit din partea librăriei Pro Noi, care şi-a deschis o filială la Cahul, s-au întâlnit mai multe edituri – Cartier, Polirom, Humanitas, Arc, Prut Internaţional, Litera. E cel mai important eveniment/proiect cultural al ultimilor ani, probabil neobservat. Urbea de la sud are nu doar librărie, ci şi carte.
„În Cahul n-a existat teatru” – e o frază din monografia lui Constantin Reabţov, constatarea dezarmează, nu a existat un corp arhitectonic a cărui construcţie iniţială să fi fost destinată exclusiv jocului actoricesc, trupa de actori şi-a susţinut spectacolele în varii locaţii („Clubul grănicerilor”) reprofilate, adaptate exigenţelor artei teatrale.
Actul cultural pe care-l exersează oraşul e unul inerţial şi previzibil, ceva planificat care trebuie să se-ntâmple. Arta de dragul artei e greu de imaginat. Presa locală nu prea există, cea care apare îşi asumă alte atribuţiuni – „Cahul Expres” e un fel de „Makler” provincial, din raţiuni economice limba rusă ocupă nouăzeci la sută din spaţiu, ziarul „Adverb” are o apartenenţă clară, e un instrument politic al consiliului raional. Această situaţie îi mulţumeşte pe marii diriguitori ai oraşului, îi pune la adăpost de privirea critică şi de eventualitatea unei anchete jurnalistice. Cahulul nu a avut niciodată o revistă de cultură, „Cahul literar” a apărut într-un singur număr în 1940, lotul rămânând însă în tipografie,  revista „Crai nou”, scrisă de elevii Liceului Ioan Vodă, a ieşit în câteva numere.
Identitatea interbelică a oraşului a fost ştearsă, vechile clădiri ale administraţiei româneşti, puţine la număr, au fost demolate. S-a păstrat doar primul nivel (parterul) al Tribunalului judeţean Cahul, azi muzeul oraşului. Coexistă mai multe identităţi suprapuse, trimiterea la ideea de palimpsest e inevitabilă. Cei care au trecut prin malaxorul erei sovietice şi-au şubrezit conştiinţa la o apartenenţă fără echivoc. Prezentarea diacronică a Cahulului e o modalitate de a-i sesiza contracţiile culturale, angoasele identitare, de a-l explica şi plasa într-o geografie proprie, pertinentă şi cât se poate de raţională.
La începutul anilor ’90 îşi recuperează o parte din identitatea antesovietică, străzilor le sunt atribuite nume ale personalităţilor române, între timp, toponimia stradală s-a înrădăcinat în memoria colectivă. Sunt amplasate busturile lui Ioan Vodă şi B. P. Hasdeu, cel al domnitorului fusese distrus de autorităţile sovietice în 1940, la trei ani de la dezvelire. 
Oraşul marilor regrete” (Teodor Nencev) reprezintă o zonă tranzitorie, un interstiţiu grefat cu incertitudini ce deconspiră istoria mică a Basarabiei. Destinul oraşului e legat de câteva mari personalităţi: Ioan Vodă – trădat şi învins de turci la Cahul, înfruntare pe care George Coşbuc o va reconstitui poetic în „Golia ticălosul”, B. P. Hasdeu – judecător aici timp de trei luni, a împrumutat numele mai multor instituţii, Andrei Ciurunga (Robert Cahuleanu) – poet născut la Cahul.
Trăsătura definitorie a oraşului rămâne patriarhalitatea, e numit semnificativ de bătrâni – târg. E greu de crezut că arta ar putea prolifera în sărăcie, într-un mediu unde nevoile primare au întâietate. Activităţile cu tentă culturală sunt considerate un moft, o pierdere de timp, provoacă martorilor ricane şi idiosincrazii. Privirea unui ochi străin ne dezbracă de împătimitele clişee naţionale, ne cauterizează goliciunea, trasând geometria timpului ratat. Un fragment din Andrzej Stasiuk („Călătorind spre Babadag”) – Ce pot să spun despre Cahul? De la Cahul până la graniţa cu România sunt doar câţiva kilometri [...]. În Cahul, pe strada principală se putea vedea această vecinătate a frontierei. Treceau maşini cu basul duduind şi pe terasele crâşmelor se încălzeau la soare triştii regi ai vieţii. Comandau coniac moldovenesc, beau din pahare, dar chipurile lor nu-şi schimbau expresia. Reuşeau doar să-şi mişte buzele. Restul trăsăturilor le rămâneau imobile pentru totdeauna. Îşi aranjau lanţurile de aur şi verificau dacă toată lumea îi vede. Nici măcar nu stingeau motoarele maşinilor, pentru ca toată lumea să afle că au din plin benzină. Aşa arăta Cahulul la prima vedere, un târg uitat de lume, trândăveala nervoasă a unor pierde-vară linguşiţi de cei din jur şi mersul fără ţintă cu maşina pentru a alunga plictisul.
 – şi despre piaţa oraşului – Muzica se auzea neîncetat. Femeile stăteau nemişcate lângă marfa lor, cu mâinile în poală. La fel cum şedeau acasă sau pe bancheta căruţei. Am remarcat că, în general, era un loc cu puţine gesturi şi multă aşteptare.
Deschiderea Consulatului României, reînfiinţarea filialei Universităţii Dunărea de Jos şi, de ce nu, acoperirea gurilor de canal care, de zece ani, rânjeau întunecat la ieşirea din oraş confirmă o stare de revenire la normalitate.

vlkaykzd

ptmwsf vlkaykzd

despre mituri

Stii Miha, cred ca avem si noi romanii cateva mituri fabuloase. Ceea ce specifici tu e mai degraba o justificare a neputintei. Externalizarea vinei e una din hibele poporului roman. Se aud de cativa ani buni mai multe voci care cer interzicerea Mioritei in scoli. Balada e numita - un mit odios. Cu efecte nefaste asupra mentalului tinerei generatii. A pune toate relele pe seama frumoasei balade Miorita e o exagerare, daca nu o  prostie. La nordici majoritatea basmelor sfarsesc prost, acolo raul invinge de obicei. Deci, aceasta ipoteza cade. Exista versiuni ale baladei unde moldoveanul se apara si chiar ii invinge pe cei doi rivali. Oricum, moldoveanul nu spune decat - si de-o fi sa mor. Nimic mai mult!

despre... a fi in calea rautatilor

Daca grecii si vesticii, in general, isi revendica esenta si propria devenire din cateva fabuloase mituri, noi romanii cunoastem doar doua mituri prea putin spectaculoase si deloc optimiste: ne-am nascut "sub vremi" si stam "in calea rautatilor".