Aş fi vrut să evit, din mai multe motive, tema despre care voi scrie în continuare, stârnind, probabil, mai multe rumori, dar am hotărât să fiu mai categorică, provocată de o scurtă polemică dintre Emil Galaicu-Păun şi Mircea V. Ciobanu, privind un eveniment inedit ce a avut loc în plină vară dogoritoare, mai exact pe 23 iulie a. c., în incinta Uniunii Scriitorilor din Moldova, cu susţinerea financiară a Ministerului Tineretului şi Sportului. E vorba de Conferinţa Tinerilor Scriitori, la care, judecând după titulatura pompoasă, credeam că vor fi invitaţi majoritatea scriitorilor noştri consideraţi „tineri”, mai ales că aceştia nu sunt chiar atât de mulţi ca să nu încapă într-o sală de conferinţă.
Eu personal aş fi vrut să fiu acolo nu pentru a ţine discursuri lungi şi patetice, aşa cum se obişnuieşte de multe ori, fiindcă am oroare de ele şi nici nu am abilităţi de orator, ci speram, pur şi simplu, la o întâlnire cu colegii mei de generaţie şi din alte generaţii, aşa cum niciodată nu am avut ocazia să discutăm unii cu alţii la o masă comună. Mă bucuram că, în sfârşit, ni se oferă o asemenea posibilitate, arătându-mă nerăbdătoare să văd programul conferinţei. Când am deschis însă site-ul Uniunii Scriitorilor, care, prin minune, avea plasat un astfel de program, mi-a scăzut cam tot avântul şi elanul tineresc. Un program confuz, din care am dedus totuşi că nu va fi o conferinţă a tinerilor scriitori, aşa cum se anunţa, ci mai exact, o întrunire a mai multor conducători de cenaclu, care, probabil, trebuiau să vorbească despre cât de talentaţi sunt cei pe care îi diriguiesc şi cât de mult trebuie să investim în ei pentru a creşte oameni mari. Nu mi-am dat seama ce legătură are tema conferinţei („Activitatea tineretului de creaţie între cele două Adunări generale 2006-2010”) cu activitatea cenaclurilor, fiindcă acestea, din câte ştiu, se află sub oblăduirea unor biblioteci, licee sau reviste, care nu aparţin de Uniunea Scriitorilor.
Însă cel mai mult m-am… amuzat la faza cu divizarea conferinţei pe secţiuni (Poezie, Proză, Dramaturgie, Satiră şi umor, Critică literară, eseu), la care erau anunţaţi câte trei sau patru moderatori pentru fiecare dintre ele. Dar ce anume trebuiau să modereze ei, care participanţi aveau norocul să se bucure de atâta atenţie a rămas pentru mine o enigmă.
Din presă am aflat că mult sofisticata conferinţă a avut totuşi un auditoriu impunător, constituit din mai mulţi liceeni merituoşi, unii dintre ei chiar autori de cărţi, tineri scriitori primiţi în rândurile Uniunii doar cu două zile înaintea manifestării (dintr-un total de 30 de persoane, cu vârste cuprinse între 22 şi 86 de ani), cărora trebuia să le fie înmânată tot atunci legitimaţia de membru, scriitori consacraţi, mai mult sau mai puţin tineri. Cea mai distinsă prezenţă, bineînţeles, a fost cea a tânărului ministru al Tineretului şi Sportului, care o fi rămas, probabil, entuziasmat de câtă lume creatoare a văzut adunată într-un singur loc. Pe scurt, o manifestare de nota 10, demnă de tot regretul celor absenţi.
Însă notele critice ale lui Emil Galaicu-Păun (unul dintre cei care au mers nepoftiţi la eveniment) publicate pe blogul său de pe site-ul Europei Libere mi s-au părut mult mai credibile. Aşa cum descrie el atmosfera de acolo – cuvântări lipsite de sens şi peste măsură de găunoase, laude exagerate, trecând peste excepţiile de rigoare – e mai în stilul, deja clasicizat, al Uniunii. Opiniile sale s‑au dovedit cu atât mai interesante cu cât au avut parte şi de comentarii, pe firul virtual incluzându-se Mircea V. Ciobanu, unul dintre invitaţii la conferinţă, dar, din câte am înţeles, invitat într-o manieră la fel de încurcată ca şi felul în care se prezenta programul. Am să citez, cu permisiunea criticului, un fragment din comentariile sale, care ridică mai multe semne de întrebare incomode: „Fiind invitat de „organizatori” în doi peri, am răspuns pe potrivă, prin absenţă. Dacă ştiam, de exemplu, că cineva din tineri (Aura Maru, d.e.) ar fi vrut să fiu prezent... poate că veneam, dar am îndoieli. Uniunea şi-a făcut încă o meropriatie (sublinierile aparţin autorului)... de ce era necesar să răspundem la neapel? Ca să completăm lista neaveniţilor? Din teama că tinerii vor cădea sub influenţa unor funcţionari ai US? Atunci... halal de ei. Eu nici măcar nu m-aş îngriji de „calitatea” listei noilor membri. De când calitatea de membru al USM este egală cu competenţa de scriitor?
Cred că, în context, erau posibile trei variante. Una, leneşă (mi-e ruşine s-o enunţ), de ignorare a „evenimentului”. Alta, excelentă, de a propune şi a organiza altceva (de exemplu, o tabără de vară cu participarea exclusivă a tinerilor). În fine, a treia: de a-i îndemna pe tineri să-şi depună, din oficiu, carnetele de membru al US, de a nu deprinde prostul nărav de a intra în literatură prin uşa US…”
Galaicu-Păun merge însă pe altă idee: „Acum 24 de ani, la Ivancea, avea loc Conferinţa Tinerilor de Creaţie – sigur, sub egida Comsomolului (venise prim-secretarul unional, tov. Pastuhov) şi sub ochiul veghetor al Partidului –, la care, dincolo de discursurile oficiale, s-au auzit şi vocile câtorva tineri: Nicolae Popa, Lorina Bălteanu, Ghenadie Ciobanu ş.a. De fapt, tocmai se coagulase, fără s-o ştim încă, nucleul dur al generaţiei 80. Or, în cazul acestei conferinţe de la USM nu a fost prevăzut tocmai cheagul – de asta am simţit nevoia să mă duc neinvitat şi să le vorbesc tinerilor chemaţi, poate se va alege ceva de capul lor. Nu pentru a face jocul lui Cimpoi & Co, iar dacă mi s-ar fi alăturat M. V. Ciobanu, Lucia Ţurcanu, Adrian Ciubotaru, Liliana Armaşu etc., cred că toată lumea ar fi ieşit în câştig.”
Puţin probabil să fi câştigat cineva de pe urma prezenţei noastre la conferinţă, care a avut, în mod sigur, un alt scop (nu e cazul să-l mai enunţ) decât cel de „impulsionare” a tinerilor creatori.
Însă ideea lui Mircea V. Ciobanu de a se fi organizat cu banii alocaţi (s-a vehiculat suma de 10 000 de lei) o tabără de creaţie exclusiv pentru tineri mi s-a părut mult mai plauzibilă decât formula rigidă pentru care s-a optat. Poate că printre tineri era cazul să fie invitaţi şi vreo câţiva dintre scriitorii profesionişti, aşa cum se întâmplă, de exemplu, la reuniunile, deja tradiţionale, ale Colocviului Tinerilor Scriitori, organizate în diverse oraşe româneşti cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România, la ediţia a IV-a din acest an participând peste 50 de tineri scriitori şi doar vreo 3-4 invitaţi speciali.
Se poate întreba cineva de ce fac atâta vâlvă în jurul unui eveniment care putea fi trecut cu vederea ca multe altele care se întâmplă în incinta Uniunii Scriitorilor. M-am gândit că acum e un bun prilej de a atrage atenţia actualei conduceri a Uniunii, care se pregăteşte de o nouă Adunare Generală în toamnă, că e prea puţin ca tinerii să fie luaţi în seamă doar în preajma alegerilor parlamentare sau (re)alegerii preşedintelui USM. Dacă se vrea cu adevărat o schimbare calitativă a activităţii acestei organizaţii de breaslă, tinerii trebuie incluşi în mod normal în circuit: din rândurile lor să fie propuse mai multe candidaturi pentru Consiliul USM, măcar una-două persoane să fie angajate în posturile funcţionăreşti pe care le oferă Uniunea, să facă parte din delegaţiile care merg peste Prut cu ocazia diverselor manifestări culturale (ştiu pe cineva din generaţia mea care nu a avut niciodată ocazia să vadă cel puţin Iaşiul) şi tot aşa mai departe.
Adevărat că şi nouă ni se pot reproşa multe lucruri, dar mai ales nepăsarea cu care tratăm anumite evenimente de ocazie (depunerile de flori la busturile scriitorilor clasici, de exemplu), la care Uniunea Scriitorilor participă neîntârziat. Dar poate că e timpul să se renunţe deja la asemenea practici oficioase? S-a mai spus, recunoştinţa cea mai sinceră pe care i-o putem aduce unui scriitor e să-i citim cu atenţie opera.
Iar în condiţiile în care majoritatea dintre noi, deja nu atât de tineri scriitori, nu avem barem un loc de trai, de multe ori fiind în imposibilitatea de a ne plăti chiriile exagerate, despre ce viaţă culturală mai putem vorbi atunci? Poate ar fi cazul ca Uniunea să acorde anual două-trei burse de creaţie, de vreme ce tot administrează ani de zile o cafenea, unde se organizează diferite ceremonii costisitoare (chiar în ziua de 23 iulie am înţeles că nu s-a mai ajuns până la „dezghiocarea” celor 5 secţiuni ale conferinţei, toate limitându-se la lectura unor versuri de-ale începătorilor, pentru că în holul Uniunii trebuia să se joace o nuntă), şi închiriază o mare parte din birourile Casei Scriitorilor. E absolut necesară şi facilitarea editării unor cărţi ale tinerilor autori, care nu au nici bani, nici îndrăzneala să-şi caute ei singuri sponsorul generos.
Nu mai zic că scriitorii noştri, indiferent de vârstă, ar fi dornici să viziteze din când în când târguri şi saloane internaţionale de carte, să stabilească astfel poate anumite legături cu traducătorii străini, aşa cum o fac cu regularitate poeţii şi prozatorii din Iaşi, Cluj sau Bucureşti...
Se pare că am mers deja prea departe cu imaginaţia.