…După cum visele pot fi paradiziace şi de coşmar, la fel şi călătoriile în transă ale şamanilor din întreaga lume, ca forme de vis dirijat, pot fi clasificate în două categorii distincte. De regulă, orice şaman este specializat într-una dintre ele. Acestea sunt zborurile la ceruri şi călătoriile în lumea subterană, care uneori sunt simbolizate şi prin scufundări în mare. Confirmând caracterul transcultural al tradiţiei şamaniste, structurarea lumii pe nivele – paradis, pământ şi infern – poate fi atestată în toate culturile lumii, inclusiv în cele europene.
În şamanism persistă simbolul axei lumii, înfăţişat printr-un arbore sau uneori printr-un munte, iar la anumite triburi din jungla amazoniană acesta este reprezentat printr-o liană. Mitologia scandinavă, în care unii specialişti au observat puternice influenţe şamaniste, integrează simbolul Arborelui Yggdrasil, care uneşte cele Nouă Tărâmuri celeste, terestre şi infernale. Eroii pot accede la aceste tărâmuri anume prin intermediul Arborelui Yggdrasil. Acelaşi motiv al axei lumii s-a perpetuat până în contemporaneitate, o manifestare surprinzătoare a sa fiind vizibilă într-un basm englez, „Jack şi vrejul de fasole”.
Călătoriile în paradis şi în infern au ocupat un spaţiu semnificativ în cadrul tradiţiilor culturale. Despre Zamolxis, profetul tracilor ridicat la rang de zeu, se spunea că ar fi coborât pentru trei zile într-o hrubă, pentru ca la sfârşitul celei de a treia zile să revină la suprafaţă. Au circulat zvonuri conform cărora Zamolxis ar fi fost un iniţiat al cultului lui Pitagora, ceea ce ar confirma supoziţia că legenda descrisă mai sus ar face referinţă la o experienţă mistică. E de menţionat că în Grecia Antică au fost atestate o serie de practici pe care unii specialişti moderni le consideră şamaniste, ca de exemplu aşa-numitul ritual catabasis, în care o persoană era cufundată într-un fel de transă printr-o metodă extrem de simplă: i se aplica o lovitură în cap. De asemenea, este foarte interesantă paralela dintre legenda lui Zamolxis şi crucificarea creştină, prin care Mesia a rămas timp de trei zile pe lumea cealaltă, pentru ca apoi să iasă la lumină din grota în care era păstrat trupul său neînsufleţit.
Un exemplu de descindere în lumea subterană este înfăţişat în mitul lui Orfeu, care a coborât în infern pentru a o salva pe Euridice a sa. Un mit similar al descinderii în infern este atestat şi în cultura aztecă. Spre deosebire de mitul trac, al cărui erou reuşeşte până la urmă să se întoarcă pe pământ, eroul aztec cunoaşte un sfârşit tragic, fiind ucis în infern pentru insolenţa de a vedea ceea ce nu-i este permis unui muritor.
Iar un curent al buddhismului, numit al Pământului Pur, înfăţişează într-un mod remarcabil nişte peripluri spre tărâmuri paradiziace. El s-a format într-o perioadă în care însuşirea doctrinelor spirituale de către publicul larg devenise dificilă. Şi pentru a-i conduce mai lesne spre iluminare, adepţii erau învăţaţi că, dacă vor aspira asiduu spre realizarea spirituală, atunci, în următoarele reîncarnări, ei vor ajunge într-un tărâm celest numit Pământul Pur al lui Buddha Amitabha.
Buddhismul Pământului Pur vehiculează pe larg descrieri ale acestui paradis în texte de o rară frumuseţe, suficiente să-l aducă pe ascultătorul lor la un gen de elevaţie spirituală. De exemplu, o scriptură sanscrită înfăţişează în tărâmul lui Amitabha „arbori din jad, cu frunze din pietre şi metale preţioase: aur, argint, beril, cristal, coral, perlă roşie şi smarald”. În acest tărâm sunt „râuri cu maluri din nisip de aur, pe a căror apă calmă plutesc petale de flori în mii de parfumuri”. „Oricine ajunge acolo atinge instantaneu iluminarea.”
Însă cel mai cunoscut periplu de acest gen este fără îndoială Divina Comedie a lui Dante Alighieri. Un alter ego al lui Dante porneşte „în amiaza vieţii sale” într-o călătorie prin bolgiile Infernului, prin Purgatoriu, locul în care sunt pregătite sufletele, şi prin spaţiul luminos al Paradisului, ca să o regăsească pe Beatrice şi să atingă desăvârşirea spiritului.
Nişte paralele frapante cu opera lui Dante observăm în scriptura Zend Avesta, ce aparţine religiei antice zoroastriste. Apărută pe teritoriul Iranului actual, aceasta fusese cu câteva milenii în urmă una dintre credinţele dominante ale lumii. Dezvoltat în paralel cu hinduismul, zoroastrismul este considerat a fi prima religie dualistă, care i-a oferit umanităţii noţiunile de bine şi rău. Şi tot ea l-a inspirat pe Nietzsche cu al său „Aşa grăit-a Zaratustra”.
Zend Avesta povesteşte cum după cucerirea Persiei de către Alexandru Macedon religia zoroastristă a ajuns într-o decădere. Mulţi preoţi ai acestui cult au fost ucişi, iar templele le-au fost distruse. S-a produs o discontinuitate în raport cu moştenirea trecutului. Pentru a reconfirma adevărul tradiţiilor ancestrale, poporul l-a ales pe cel mai demn reprezentant al său, căruia i s-a dat să bea un drog puternic. Cu ajutorul licorii acest om a făcut o călătorie în transă prin infern şi paradis şi apoi le-a descris semenilor săi cele văzute. Imaginile din Zend Avesta sunt mult mai îngrozitoare decât cele din Divina Comedie a lui Dante. Se spune că în timp ce Zend Avesta era citită în public, femeile şi bărbaţii pur şi simplu urlau de spaimă.
O posibilă origine reală a subiectelor din Divina Comedie şi Zend Avesta poate fi localizată în experienţele vizionare trăite în timpul intoxicărilor în masă cu cornul-de-secară, o ciupercă a grânelor, care s-au manifestat sporadic în unele comunităţi rurale. Aceste adevărate ordalii au fost atestate mai ales în Evul Mediu. Indivizii intoxicaţi aveau halucinaţii cu caracter cvasireligios. Mai întâi parcurgeau o ipostază infernală, în timpul căreia membrele le putrezeau de vii. Însă dacă reuşeau să supravieţuiască acestei perioade, atunci ei treceau într-o ipostază paradiziacă, în care erau cuprinşi de un sentiment profund de bucurie.
În 1938 savantul elveţian Albert Hoffman a iniţiat o serie de experienţe cu cornul-de-secară, încercând să elimine factorul infernal şi să amplifice factorul paradisiac care se manifestă în această ciupercă. Cercetările sale au condus la crearea substanţei LSD. Pe o fotografie de epocă, Albert Hoffman demonstrează, cu o satisfacţie nedisimulată pe chip, o doză de LSD conţinută într-o linguriţă de ceai, suficientă să aducă la nebunie 50.000 de persoane. Astfel omul de ştiinţă elveţian s-a făcut responsabil de crearea bombei atomice psihotrope. Numeroase personalităţi ale contraculturii americane au popularizat această substanţă, invocând rolul ei psihedelic, cuvânt ce se descifrează prin eliberator al minţii. Acest trend al drogurilor s-a dovedit a fi fatal pentru foarte mulţi tineri şi a fost una dintre cauzele catastrofei mişcării hippie a anilor `60-`70. Din eliberatoare a minţii, substanţele psihotrope s-au transformat într-o armă a sclaviei şi într-o afacere de miliarde. Numeroase probe au atestat utilizarea LSD-ului pe „cobai” umani, ca instrument pentru interogatorii şi tortură, şi ca armă chimică. În timpul erei Nixon, în presa americană au apărut speculaţii asupra aşa-numitului proiect MK Ultra, care încerca să creeze soldaţi docili cu ajutorul drogurilor.
Uneori paradisul nu se situează prea departe de infern. Iată cum visele frumoase despre o lume mai bună ale tinerilor hippie au ajuns să se transforme într-un coşmar.