articol: 

Dulăii s-au înfrăţit cu lupii şi au sărit la beregata oamenilor. Boii şi vacile şi-au luat stăpânii în coarne, caii i-au lovit cu copitele, iar porcii i-au izbit în burtă, dar şi omul a tras cu puşca şi şi-a înfipt pumnalul în trupul lor. Până la urmă animalele au învins în lupta cu omul, apoi a urmat calea lungă şi anevoioasă spre lumea de vis, în care nu există sclavie, în care nimeni nu le va mai asupri, ucide şi ingurgita la masă. Multe dobitoace au căzut răpuse de boli, foamete, frig şi nu în ultimul rând de fraţii răpitori. Au căzut şi liderii răscoalei. Iar despre puţinele animale care au ajuns la destinaţie, Pământul Făgăduinţei, se cunoaşte doar că au cerut unei gorile să le dea porunci, întrucât semăna cel mai mult cu omul. Deveniseră din nou dependente de stăpân. Însă gorila, speriată, a fugit de ele.
Iată un rezumat al romanului Bunt, ultima carte ieşită de sub peniţa lui Władysław Reymont (în 1922). Deşi acestui autor remarcabil i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură în 1924, Bunt a fost aproape uitat atât de marele public, cât şi de criticii literari. Reymont scria la un moment dat unui prieten: „Cine şi când s-a interesat cu adevărat de mine şi de lucrările mele? Nu-s nici dintre cei „sociali”, nici evreu, nici partinic. Cine să ia în seamă un sanguin ca mine?” Reymont era totuşi prea categoric făcând asemenea afirmaţii. Alte capodopere semnate de el s-au impus în cultura şi memoria colectivă a polonezilor şi mai sunt şi azi cât se poate de actuale. Bunăoară, Pământul făgăduinţei sau Ţăranii sunt adesea citite, comentate, înscenate, în baza lor se toarnă lungmetraje.
De ce a fost scos din circulaţie Bunt-ul? Primul motiv care se vehiculează e că în Bunt se face haz de Revoluţia din Octombrie, de aceea a fost interzis în perioada Republicii Populare Poloneze. Al doilea: acest text este mai slab stilistic în comparaţie cu lucrările precedente ale aceluiaşi autor. Al treilea: neîncrederea şi de aici neglijenţa cu care a fost tratat Reymont în timpul vieţii şi după moartea sa de către unii critici literari polonezi. Reymont a fost un autodidact, un scriitor oarecum „naiv”, un fel de parvenit sclipitor printre literaţii consacraţi. Decernarea Premiului Nobel lui Reymont a constituit o surpriză pentru mulţi. Polonezii au mizat ca marea distincţie să revină unui alt mare scriitor, Stefan Żeromski, despre care se spune că ar fi fost „conştiinţa poporului polonez”. Deşi a fost nominalizat, acesta nu a mai obţinut Nobelul, aparent din cauza unei atitudini neprietenoase a lui Żeromski faţă de nemţi.
Generaţia lui Reymont era o generaţie de scriitori angajaţi, cu revoluţia în sânge. Luptau de secole umăr la umăr pentru independenţa poporului lor, o independenţă pe care polonezii au ştiut să şi-o dobândească chiar în timpul vieţii lui Reymont. În acelaşi timp, era o perioadă în care începea criza civilizaţiei vestice. Democraţia era tot mai mult pusă sub semnul întrebării, apăreau numeroase mişcări politice bazate pe ideologii noi, care afirmau că singura posibilitate de a transforma societatea este violenţa şi nu căutarea consensului sau cumpătarea. Se pare că revoluţia din Rusia de la 1905, care a tulburat doar marginile Imperiului Rus, a fost trăită intens şi urmărită cu sufletul la gură de intelectualii polonezi. Varşovia era pe atunci unul dintre cele mai inflamabile locuri din Imperiul Rus. Polonia şi-a obţinut independenţa naţională abia în 1918, însă revolta din 1905 a însemnat o primă boare de aer liber în Varşovia.
Pentru generaţia lui Reymont, scrie Dariusz Gavin într-un prim text critic despre Bunt apărut de la decomunizare încoace1, independenţa a coincis cu prăbuşirea unei instituţii fundamentale a vechii Europe – democraţia parlamentară, care în Polonia a degenerat în puciul din mai 1926, un eveniment antidemocratic şi antiparlamentar susţinut de intelectualitatea liberală şi de stânga (mai puţin de comunişti). După războaie, revolte şi revoluţii, democraţia veche (poreclită parlamentocraţie) nu mai putea ţine pasul cu lumea contemporană. Se scria mult. Se reconsiderau anumite valori crezute până nu demult ca fiind fundamentale, se propuneau soluţii de ieşire din criză, iar printre ele şi tot felul de noi „ordini”. Aceste texte extrem de fertile au rămas cvasinecunoscute, nu în ultimul rând şi din cauza contextului geopolitic în care a fost afundată Polonia atât în perioada interbelică, când din discursul oficial era omisă chestiunea luptei dintre clase, cât şi după război, când era de rău augur să vorbeşti despre identitatea naţională, iar revoluţia era o temă sacră şi pur şi simplu nu putea fi abordată critic.
Textele cu o conotaţie antirevoluţionară ieşite de sub peniţa marilor scribi ai timpului, afirmă Gavin, sunt puţin studiate şi pentru că nu se ridică la nivelul lucrărilor lor anterioare. Nici Copiii lui Prus, nici Vârtejurile lui Sienkiewicz, nici Bunt-ul lui Reymont nu pot fi calificate drept capodopere. Cauza e una mult mai complexă decât epuizarea talentului acestor mari scriitori. Deşi textele lor conţin o mulţime de intuiţii interesante, de observaţii exacte şi predicţii corecte referitoare la cursul posibil al evenimentelor, per ansamblu, aceste cărţi sunt puţin realizate. Nimeni dintre autorii respectivi nu a ajuns la o sintetiză a unui întreg artistic specific perioadei, nimeni nu a reuşit să fie şi convingător, şi sistematizat din punct de vedere intelectual.
 
Citindu-l pe Gavin m-am bucurat fără să vreau că Wikipedia a plasat o verigă spre textul său după ce m-am silit din răsputeri să caut Bunt pe la anticariatele şi bibliotecile din Varşovia, unde am lăsat frustrate câteva bibliotecare în vârstă, care nu auziseră niciodată de această carte.
La Biblioteca Naţională se găseau toate cele 4 ediţii pe care le-a avut romanul lui Reymont. Am petrecut trei zile la rând studiind volumul din 1924, paginile căruia erau găurite în câteva locuri de cari. Subita mea pasiune era o demonstraţie grăitoare a faptului că Bunt mai poate fi încă un text viu şi plin de înţelesuri. Dacă până şi un basarabean ca mine a început să se intereseze de scriitura lui Reymont, degeaba se lamenta el că nu e luat în seamă. Şi, culmea, romanul mi-a plăcut!
Bunt e un melanj de motive de basm şi antiutopie. Eroii principali ai cărţii sunt animalele. Romanul se aseamănă la nivel alegoric cu Ferma animalelor a lui Orwell, unde revolta „necuvântătoarelor” împotriva omului a servit drept pretext pentru formularea unei critici la adresa dictaturii totalitare. Acesta o fi fost, probabil, principalul şi poate singurul motiv real pentru care cartea lui Reymont a fost lăsată să se prăfuiască în Polonia comunistă şi dată de-a binelea uitării în cea post-comunistă.
Dar să vedem ce spune autorul.
Rex e un ciobănesc decăzut din mila stăpânilor, prigonit de slugi şi alungat din gospodărie. S-a întâmplat aşa pentru că Rex a gâtuit şoricarii „domnişorului”, stăpânul său. Rex e bătut şi rănit. Rex vrea să moară. Se aciuează pe unde apucă, ajunge până şi în gojineaţa porcilor. Lihnit de foame, încearcă să le lingă treucile, dar porcii îl dau de gol, îi trădează prezenţa şi prigoana reîncepe. Dulăul este ajutat într-un final de „gâscar” - un băieţaş, care arăta atât de caraghios că seamănă mai mult cu un animăluţ decât cu un „pui” de om. Îl strigau Niemowa (din pol. Nevorbitoru’), deşi ştia să vorbească limba animalelor. Rex îşi găseşte refugiu în pădure, într-o cabană vânătorească. La început îi aduce Niemowa de-ale gurii, apoi câinele începe să vâneze păsări sălbatice, care se găsesc din belşug în lacurile din împrejurimi. În codri întâlneşte o haită de lupi, cu care se ia la harţă. Îl învinge într-o luptă dreaptă pe căpetenia lor – Kulas, care îi devine vasal. De la lupi află ce înseamnă să fii liber şi cum sunt privite animalele de casă de semenii lor sălbatici. „Nu vă puteţi nici măcar buntui (răzvrăti)! Doar vă jeluiţi! Ştiţi doar să luaţi bătaie şi să lingeţi tălpile temnicerilor voştri... Glorie învingătorilor! Moarte învinşilor! - acestea sunt sloganele celor volnici!” Într-o zi Rex aude cântecul cocorilor. Păsările îi vorbesc despre un loc mirific, aflat peste mări şi ţări, o ţară cum nu mai este nicăieri pe lume - Pământul Făgăduinţei. Între timp, Rex prinde prostul obicei de a omorî păsări zburătoare. Le omoară din plăcere, nu pentru a-şi potoli foamea. În cele din urmă, vieţuitoarele codrilor se unesc şi îl izgonesc de pe meleagurile lor. Dublu proscris, Rex nu e în stare să respecte nici regula omului, nici legile pădurii.
Întors între dobitoace, Rex le cheamă la răscoală, se lansează în acţiuni de propagandă şi agitaţie. Pentru a le trezi spiritul insurgent, le povesteşte despre Pământul Făgăduinţei cântat de cocori. Pledoaria sa are un larg răsunet, doar porcii se declară sceptici. Argumentul lor nu e de neglijat: pe noi, porcii, se ţine lumea, adevărul, pacea, progresul rezonabil… Parcă ar fi fost o replică din Ferma animalelor de Orwell, nu alta! (Nu există, însă, nici o dovadă a faptului că Orwell ar fi ştiut despre existenţa Bunt-ului, deşi ultimul a apărut cu circa 20 de ani mai târziu decât romanul scriitorului englez.) Există o anumită ordine înţeleaptă, zic porcii, iar omul e capul ordinii. Fiecare trebuie să-şi cunoască locul. Cât priveşte moartea... ne sacrificăm voluntar întru supravieţuirea speciei noastre.
Dar şi porcii sunt convinşi într-un final să se alăture luptei sângeroase pentru libertatea animalelor. Izbucneşte răscoala. Oamenii sunt învinşi şi izgoniţi de la ferme (ca şi în Orwell, doar că în Orwell nu un câine, ci porcii pun mâna pe putere, căci ei sunt cele mai inteligente dintre animale).
Pentru a deveni regele pădurii, Rex mai are de trecut o încercare: confruntarea cu stăpânul de drept al pădurii – Ursul. Rex, postat în fruntea armatei sale de câini şi lupi, îl atacă pe Urs şi... îl omoară. Este una dintre scenele cele mai spectaculoase din roman. În urma acestei crâncene bătălii, în care Ursul a fost ucis, toate bestiile mici şi mari i se închină lui Rex. Dacă tot ne aflăm la capitolul alegorii, Ursul e animalul prin care e înfăţişată simbolic Rusia. Polonia s-a aflat mult timp sub ocupaţia Imperiului Ţarist, iar vitejii polonezi s-au răsculat de nenumărate ori împotriva ocupanţilor ruşi. Una dintre răscoalele cele mai spectaculoase a fost cea a lui Tadeusz Kościuszko din 1794. Reymont a dedicat o voluminoasă trilogie acestor evenimente: Anul 1794. Kościuszko însă nu a reuşit să doboare Ursul. Ultima parte a trilogiei e intitulată „Insurecţia”, titlu oarecum sinonim cu denumirea romanului Bunt. Ştiam că Bunt e considerat de mulţi drept o parabolă a Revoluţiei din octombrie, dar ce caută în ea Ursul biruit? Să fie prototipul ţarului executat de comunişti? Ursul nu e întreaga putere cotropitoare? Sau poate n-ar trebui să vedem în acest episod mai mult decât o scenă mai de efect din viaţa animalelor?...
Rex are două amante. O căţea de vânătoare, care stă cu el după ce e alungat de la curte; mai târziu, spre final, când încep să-l părăsească vasalii, îl sprijină o lupoaică. Ce rol au acestea în roman? Rex nu e… Lenin cumva? Iar cele două personaje feminine or fi fiind femeile care l-au susţinut-iubit pe liderul bolşevic?... Autorul lasă cumva în suspensie  personajul Niemowa. La început băiatul devine consilierul animalelor răsculate, dar după un timp începe să-i fie dor de rânduielile vechi. Găseşte o păpuşă şi se îndrăgosteşte de ea. Încearcă să convingă nişte bovine să se întoarcă la oameni, în grajdurile lor. Pentru asta e ostracizat, iar ulterior lăsat în voia lui şi, se pare, băiatul e omorât de o haită de lupi străini.
Criticul Julian Krzyzanowski susţine că romanul lui Reymont e o parabolă „răsfirată”, un text îmbibat de un naturalism brut, un simbolism caricatural şi o moralitate tradiţională. Gavin consideră că experienţa Revoluţiei bolşevice, atât de vie în anii douăzeci ai secolului XX, impunea un limbaj nou, însă Reymont nu a ştiut să răspundă acestei provocări…
Eu am descoperit Bunt datorită jocului de-a fabula pe care îl profesau în ultimii ani ai guvernării comuniste mass-media din Basarabia: protagonistul acestor reportaje era artistul-militant Anatol Mătăsaru. Am început să caut, dintr-un interes personal, texte puternic angajate politic, cu alură alegorică, în special cele în care figurează animale antropomorfe sau în care animalele sunt folosite pe post de tropi. Mi-am propus să plasez faptele lui Mătăsaru într-un context istoric şi artistic coerent. Bunt este un text fundamental în acest sens şi nu e unicul. Renunţarea la „umanism” şi încercarea de a privi lumea dintr-o perspectivă diferită decât cea a oamenilor începea să fie tot mai mult luată în seamă în acele timpuri zbuciumate, ca şi acum. E vorba despre o validare sau o chestionare a unor valori fundamental acceptate, în acest caz: valorile umanismului. Să amintesc o serie întreagă de texte devenite clasice, apărute în aceeaşi perioadă – Insula Pinguinilor de Anatol France (1908), Din viaţa insectelor (1921) şi Invazia Salamandrelor de Karel Čapek (1936), Kaputt de Curzio Malaparte (1944), Ferma animalelor a lui Orwell. Apariţia lor a stârnit veritabile vârtejuri atât în literatură (unul dintre cei mai radicali autori a fost J. M. Coetzee, care notează în romanul Elizabeth Costello că fermele de animale de azi funcţionează după aceleaşi principii cu lagărele naziste de exterminare în masă), cât şi în filosofie (vezi, în special, „chestiunea animalului” la Heidegger, Levinas, Agamben şi, nu în ultimul rând, la Derrida, iar pentru o sinteză excelentă se poate consulta Zoografii de Matthew Calarco, 2008).
Bunt nu poate fi redus la o parabolă a revoluţiei din Octombrie sau la un text „antirevoluţionar”, cum au pretins unii recenzenţi. Natura e descrisă în Bunt la fel cum e zugrăvită în Ţăranii, pentru că atât omul cât şi făptura ne-umană pot savura un peisaj, iar relaţiile înfiripate între personajele-animale sunt relaţii care se formează în mod normal şi între indivizi. Reymont ne arată că un animal poate fi mult mai „uman” decât ne imaginăm.
E puţin probabil ca Peter Singer, autorul Eliberării Animalelor (1975), răsunătorul tratat de etică care stă la baza Mişcării de eliberare a animalelor (MEA), să fi auzit de romanul scriitorului polonez interbelic. E cert însă că Bunt poate fi considerat precursorul acestui text devenit deja canonic. MEA, printre altele, îşi propune să pună capăt distincţiei morale şi legale între om şi fiinţele non-umane, abolirea statutului de proprietate privată asupra animalelor, interzicerea folosirii animalelor în cercetare, în industria alimentară, la producerea îmbrăcămintei şi în divertisment.
Bunt îşi aşteaptă traducătorii români, care vor contribui la scoaterea din uitare a acestui roman.
__________
1. „Reymont şi revoluţia”, în Ośrodek myśli politycznej, 2006.