Categorii

Parteneri

Boeing

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Boeing

o după amiază-n aerogara otopeni – prea mică
pentru numele ei henri coandă – cu sentimentele
vămii înstrăinării şi perspectiva unei escale la varşovia,
unde un boeing 737 captează în burta lui de paing fabulos
lumea din estul europei cu treburi la new york.
 
decolarea-i una cu fuzelajul ca arcul întins.
urcăm sus, tot mai sus ca pe treptele templului angkor wat.
pământul nu mai este decât un bol răsturnat, pătat
de argilă galbenă-verde-gri, ca şi cum un artist neglijent
şi-a vărsat culorile.
boeing-ul cabrează neaşteptat de abil şi atinge o altitudine
de 11.000 m după care se pare că balansăm în suspans.
timpul – o groază de vreme – trece pe alte registre.
pendulăm conservaţi într-o enormă cutie cu hublouri
cu storuri şi lampioane opace – oricum, viaţa
ne este în grija companiilor de asigurare.
 
constat că şi vecinii de cursă stau cu ochii pe monitoare.
semnul simbolic al navei se mişcă încet pe harta digi,
ca un gândac ghiftuit.
a trecut ca peste umbre de plumb baltica şi scandinavia.
a îmbrăţişat luminescenţa coroanei din amfiteatrul nocturn
al marii britanii.
 
spectacolul lumii continuă.
în compartimentul din spate, cineva exersează
la violoncel anotimpuri de vivaldi.
pe culoare, scăpaţi de veghea celor extenuaţi de carambolul
zilei terestre, câţiva copii mai arămii, mai alămâi, mai albii,
sprinţari ca iezii lui creangă, se prind într-o „ala-bala”,
fiecare pe limba lui, stârnind rumori fugare.
habar n-au că aeronava înfruntă turbulenţe la intrarea
în stratosfera atlantică.
 
deasupra oceanului cursa pare şi mai lentă.
înclinând către arhipelagul islandei, abia atinge capul
reykjavik,
la fel cum aici, în toiul războiului rece, şi-au dat mâna
americanul ronald reagan şi sovieticul mihail gorbaciov.
 
de la o vreme, sentimentele de „du-te-vino” nu mai sunt
inedite metafore în adâncul hubloului.
scăparea-i unică – căderea în somn, dar somnul meu
e într-o criză de gravitaţie şi mă prind la gândul
că un amic, ce-şi aşteaptă moartea mereu, o fi având
dreptate
când mă admonestează, că-n poeme scriu despre moarte
ca despre gioconda, pe când asta n-ar ţine nici de cald,
nici de răcoare.
mă gândesc la new york şi la ce voi scrie de data aceasta
în jurnalul de călătorie. la orgoliul new york-ului
din anul trecut şi mai anţărţ, care nu prea ne-a elogiat
venirea,
darămite acum să ne înfrunte atuul. 
 
isprăvindu-se cu oglinda oceanului, „gândacul” face
o curbă pe coasta de est. încă puţin şi...
cel mai tare îmi place să-mi imaginez cum boeing-ul
aterizează, sărind peste o noapte şi trăgând
tot de ziua de astăzi, doar că după fusul orar american;
cum, storşi ca lămâia, vom aplauda echipajul de bord,
iar cineva se va trezi din somn exclamând: hello new york!
asaltul abia începe.
 
* * *
trenul a trecut exact la 7 fără un sfert,
salubrizarea la 8 şi un sfert – ca-ntotdeauna.
totuşi, dimineaţa aceasta e altfel.
aerul crud îmbracă solemn o cămaşă de soare ornată
cu iarbă încă neştiutoare ce-i cositul gazonului,
cu păsări cântătoare-n brădet, fiecare pe limba ei.
dau în floare degetele pomilor prinşi în rondou,
an de an plantaţi cu zel în jurul sinelui – un soi
de dor primordial al emigrantului.
 
în aura pălăriei de paie, cu pieptul gol –
aidoma unui ţăran de demult –
umblă printre copaci şi-i cuprinde cu palmele pline
de lut, şi stă de vorbă cu ei.
niciodată n-ai înţeles explicit de ce lumea
şi-L imaginează pe Dumnezeu neapărat cu barbă,
adică bătrân, zi şi noapte de veghe într-un jilţ aurit,
dar nici n-ai intuit care-i pricina că unii scriu
numele Lui cu minusculă.
 
la macungie, în primăvara asta, pare că a venit
însuşi vivaldi şi nu mai deteşti nimic,
nici măcar veveriţele ce dau iama-n petalele
abia iscate pe ramuri, ca şi vara trecută
în trufandaua de piersici.
 
* * *
merg desculţ prin iarba pennsylvaniei.
dincolo de paşii mei începe atlanticul care uneşte
america cu europa, dar niciodată n-o să mă împac
cu gândul
că nu ajunge până în basarabia.
 
Braşov-New York-Macungie