Parteneri

Boala (schiţe din manualul convalescentului)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Boala (schiţe din manualul convalescentului)

imaginea utilizatorului Aura Maru

bunicule
mă uit în jur bunicule
dintre cei veniţi eu tac şi urăsc cel mai mult
urăsc cuminţenia celor rămaşi
şi voluptatea celor plecaţi cu totul
valiza mea nu-i decât o vită în portbagaj dusă
încoace şi încolo peste râu
numai tu ai fi putut să-mi spui
dacă e adevărat că aşa lupt
 
degetele mele nu sunt decât umbra degetelor tale
ţinând strâns o bucată de sârmă ghimpată
înaintând astfel prin cercurile gulagului
cuvintele mele nu sunt decât marionetele
în care-mi încâlcesc mâinile
ca să aflu povestea pe care n-ai reuşit să mi-o spui
 
înainte era simplu bunicule
pământul înghiţea oamenii
şi scuipa crucile
acum mi s-au întins ca nişte pete pe creier
brusturii de pe mormântul tău
şi îndărătul lor ridicându-se din apă 
ura
ca o gheară de mâl
 
boala
am intrat într-o dugheană
şi am cumpărat conserva de ton
care credeam
că ar fi putut să ne omoare
să fi înnebunit ca cei din expediţia Franklin
ameţiţi de plumb
aruncându-se în mare
hrană la peştii
pe care un thailandez cu degete lungi
îi sfâşie deasupra unui cazan
cu uleiuri înfricoşătoare
 
în faţa cutiei suntem
şi în linişte o algă purpurie
ni se ţese în carne
 
mai ascuns decât o
undă magnetică sădind tumori în organe
va fi chinuitor sau nu va fi
 
viaţa cea adevărată
şi golurile din broderie
au fost mânjite cu măduvă
 
iată viaţa cea adevărată ţi se strigă
 
şi fraza asta
peste liniştea dimineţilor
ca un deşteptător
înfipt în carne
 
febră
visul de a te întâlni la un colţ de stradă
epileptic cu spume la gură
cămaşă de poliester pielea fâlfâind pe umerii tăi
 
gândul de a te vedea desculţ înconjurat de mulţime
în timp ce înghiţi lumânări aprinse
şi-ţi faci cruci ca nişte fermoare care taie în carne
 
imaginea ta ajunsă o ciupercărie de gesturi
acum tocată mărunt cu toporul pe asfalt
chiar în faţa ta
scurgându-se peste tălpile trecătorilor
 
toate acestea cursă nebună pe cai morţi prin
ceaţa otrăvită a oraşului
ultima respiraţie
 
friguri (se face că văd)
1.
ea bea apă fiecare muşchi
din trupul ei e un mic flagel care se trezeşte
la viaţă ea e sumă de muşchi
ţinând un pahar acoperiţi cu o piele frumoasă
muşcă fără să vrea din buza paharului
şi fără să vrea roteşte apa între pereţii din sticlă
ca şi cum ar rafina cel mai scump
whisky apoi bea cu înghiţituri de un milimetru
ea bea apă făcând degetele moi de tot
pe bucla paharului fluturând în aer picioruşele drepte
şi sigure la capătul fiecăruia pantofiorul de sticlă
ciocănind pantofior de pantofior
cu un clinchet vrăjeşte dansatorii fiecare
dintre ei visează un bolero
în care picioarele ei să deseneze harta oraşului
 
2.
dansatorul mut
abia stăpânindu-şi pulpele
ca pe doi peşti gata să sară din undiţă
înapoi în valul dansului
în timp ce mutul care îi repară pantoful
îmbrăcându-l pe mână
închide brusc ochii pentru că
palma lui a cunoscut talpa care cunoaşte paso-doble
pentru că degetele lui au descâlcit şireturile
ca şi cum ar fi străpuns pletele unei femei
nu te uita la mine
îi spune spatele întors
celui care-şi sprijină talpa în ciorap alb
de gleznă ca un cocostârc
dansatorul mut
cu lacrima atârnându-i ca un lanţ de pince-nez
pentru că mâna lui promisese să muşte dintr-un umăr
pentru că picioarele lui visaseră să se umple de sânge
călcând printre paşii ei
ca printre câini adormiţi
 
rubik
ţi-am pus toate întrebările
am văzut toate spasmele acestui oraş
din care aş putea să plec acum
când corpul meu e o mie de bice

în seara asta
sunt o ancoră în propria casă
zgâriind pe duşumea ultimele
linii ale ţărmului

îmi spun toate se vor înhăma cu timpul
la un oraş care poate fi oricare altul
la viaţa cea nouă
care mă sună
doar ca să toarne miere prin telefon
de la mii de kilometri

închid şi vorbesc despre
propria absenţă de parcă asta
s-ar coagula într-o materie care
să-mi ţină locul

teama că
nimic nu mai poate fi orice altceva
că ne vom rătăci pur şi simplu
urmărind un rubik ce se rostogoleşte încet
peste oraş
de-a lungul ţărmului
deasupra mării
 
rugăciunile
ca într-un joc din copilărie
cu un creion unesc
puncte dureroase
în jurul lor golul a înflorit
organe noi
 
cât se mai poate merge aşa
fiecare gest
aruncă în aer tot trupul
suntem
atât de singuri numai un dumnezeu
ne-ar putea uni
când vom sta alături şi vom
scrie rugăciunile
în care moartea şi-a crestat 
cacofoniile
 
izbăveşte-ne doamne
de tăcerea asta ca o lepră
îţi vom dărui metanii
pe podea de oglinzi
 
izbăveşte-ne doamne
de cetatea strâmtă a acestor gesturi
îţi vom dedica un film mut
întrerupt de ţipătul tău
 
amin
 
cvadratura cercului
aşa începe şi se încheie totul
cu cerul coborând ca un piston din oţel
până când lipiţi de asfalt
coastele vor fi un acordeon mut
şi inima un cheag 
 
aşa se încheie şi începe totul
cu valul venind din spate pe fundal
şi eu sufocându-mă într-un colţ
frumuseţea unui tablou chinezesc
care îşi cere albul tăcerea şi absenţa
în centru viaţa face o buclă de
douăzeci de ani de care mă spânzur
 
peronul va fi foarte aproape
să urci în tren amnezic şi amorf
ca unul ce a mutat un zid din beton
ţinându-l numai cu fruntea
fără a şti cine
e în partea cealaltă

şi nici râul să nu mai fie ca altădată
lama unui cuţit peste care
îţi treci tălpile goale

să fii pur şi simplu
în întuneric o gură care-l minte
pe cel de alături
necunoscutul bâlbâind despre fericire
şi să-i răspunzi lucruri foarte aşteptate
dintr-o geantă pe care o vei arunca
să-i scoţi la întâmplare bibelouri şi
amulete mirosind a rugină
să le strângi la piept şi să le spânzuri pe braţe
pentru că în curând
vor veni zorii
iar ochii vor fi mai mult decât două
pâlnii în care se scurge noaptea
peronul va fi foarte aproape
şi vă veţi spune
încă o dată
numele
şi veţi uita lucrurile celelalte

Deducţia 1, care îmi

Deducţia 1, care îmi revizuieşte o opinie mai veche: poezia nu e o BOALĂ (asumată), ci O STARE DE CONVALESCENŢĂ. Asta aşa, ca adevăr absolut.
Deducţia 2, particulară: noi, mai vârstnicii ne puteam lua un repaos. Poezia e îm mâini sigure.