Parteneri

Binevoitoarele şi Istoria

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Binevoitoarele şi Istoria

imaginea utilizatorului Alexandru Tabac
articol: 

,,Sunt un om ca şi ceilalţi, sunt un om ca şi voi.
Zău, dacă vă spun că sunt ca voi! ” (Maximilien Aue)
Jonathan Littell e un autor american, evreu de origine. Debutează în franceză cu romanul Binevoitoarele (Les Bienveillantes, Gallimard, 2006) şi o face într-un mod magistral. Operă de amploare ce-i va aduce în 2006 Premiul Goncourt şi Marele Premiu al Academiei Franceze. Cititorul redescoperă istoria celui de-al Doilea Război Mondial narată de Maximilien Aue, ofiţer SS, participant pe frontul de Est, martor al contraofensivei sovietice, al exterminării evreilor şi al înfrângerii Germaniei naziste. Maximilien e un personaj fictiv, alegoric, condamnat unor tribulaţii şi întâmplări halucinante, dar înconjurat de nume reale: Himmler, Eichmann, Speer, Göring, Kaltenbrunner, Jodl, Hoss. Şi sunt doar câteva exemple.
Construcţia romanului e una tradiţională, scris într-o manieră clasică, nepretenţioasă, unde conţinutul primează asupra formei literare. Cele şapte capitole, intitulate muzical, Toccata, Allemande 1 şi 2, Curantă, Sarabandă, Menuet (în rondouri), Air, Gigă, asigură coloana sonoră a romanului. Binevoitoarele tratează destine individuale (Aue, Thomas), colective (comunităţi de evrei, de ţigani), naţionale (poporul polonez, german, rus). Meritul incontestabil al lui Jonathan Littell constă în faptul că ,,epopeea” conflagraţiei depăşeşte dimensiunea pur ficţională, beletristică. Termenul de „lucrare” pare chiar mai potrivit decât cel de „roman”. E în acelaşi timp un pertinent studiu etnografic (creionează etnografia popoarelor caucaziene), lingvistic (identificarea unor izoglose, a elementelor vernaculare, sesizează modificări artificiale ale realităţilor lingvistice), istoriografic (o istorie a istoriei, comentată, interpretată cu o nedisimulată francheţe, mizând pe un determinism necruţător), antropologic (manifestarea comportamentală a fiinţei umane în varii condiţii naturale şi socio-culturale).
Autorul încearcă să demonteze o serie de raţiuni antisemite şi să descifreze gestaţia acestora. Justiţia postbelică aruncă anatema, aproape exclusiv, asupra Germaniei naziste, or, mulţi dintre cei ce pozează în ipostaza de protectori ai evreilor probau, în anii premergători izbucnirii războiului, o legislaţie antisemită similară sau chiar mai nuanţată. O altă idee, explicită, anunţă că între cele două tabere – fascism şi comunism – nu existau diferenţe majore. Nazismul viza eradicarea pe principii biologice, rasiale, comunismul – pe baza unor principii sociale. De altfel, Andrei Pleşu declara într-un interviu că principala vină a Occidentului stă în ezitarea de a condamna comunismul.
Antisemitismul nu pornea dintr-o „ură iraţională” faţă de evrei, ci din raţiuni economice şi politice, conchide Dr. Aue. Exterminarea nu s-a produs pentru că evreii ar fi fost o rasă inferioară, aşa cum se susţinea oficial, ci dintr-un impuls contrar. Evreii îi concurau – („[...] erau inamicii noştri preferaţi, fiindcă prea ne semănau”.
p. 96). Pe de altă parte, reflecţiile protagonistului asupra antisemitismului dezvoltă o imagine a imperfecţiunii de care naţiunea germană (şi oricare altă naţiune) se face ,,vinovată” („[...] insultele pe care oamenii le preferă, care le vin cel mai spontan pe buze, le revelează în final propriile defecte ascunse, fiindcă urăsc în chip natural acel ceva cu care se aseamănă cel mai mult.”
p. 626). Nu e o idee tocmai nouă, o întâlnim şi la Vasili Grossman în Viaţă şi destin („Antisemitismul reprezintă oglinda propriilor neajunsuri ale unor oameni, orânduiri sociale şi sisteme de stat. Spune-mi de ce anume îi învinuieşti pe evrei, ca să-ţi spun de ce te faci tu însuţi vinovat.” p. 502, Polirom, 2010)
Maximilien Aue imaginează şi un scenariu opus. Ce s-ar fi întâmplat dacă nemţii ar fi ieşit învingători? Cum s-ar fi scris istoria atunci? Cine ar fi fost criminalii de război într-o asemenea situaţie? S-ar fi conformat umanitatea noii realităţi? Cu certitudine, s-ar fi găsit suficiente dovezi în favoarea condamnării sovieticilor şi destule mijloace de a escamota propriile orori. Ambele direcţii sunt condamnabile în egală măsură.
Jonathan Littell e un excelent documentarist (face trimiteri exacte la discursurile oficialilor germani, indicând sursa, conţinutul, importanţa), concomitent imprimă prozei un nuanţat accent subiectiv, confesiv, testimonial. Furnizează cititorului informaţii complexe, edificatoare, de o vastitate impresionantă, excentrice. Una dintre problematicile pe care le impune această scriere ţine de modalitatea de raportare a cititorului, de convenţia literară. ,,Interpretul” acceptă pactul ficţional (îl semnează chiar din primul capitol, Toccata), dar e tentat să contrapună factual ficţiunii lui Littell confesiuni de genul – În umbra lui Hitler, Albert Speer sau Mărturia secretarei particulare a lui Hitler. Insolitul receptării şi comparaţia „izvoadelor” obligă la asumarea acestui demers, invită la o lectură completă a culiselor istoriei.
Dacă personajele lui Bernhard Schlink (Cititorul, Întoarcerea acasă) sunt în mare măsură purtătoare de vină, marcate de păcatele proprii sau de cele ale părinţilor, Maximilien Aue nu-şi regretă ororile („[...]aceste însemnări [...] nu vor fi un act de pocăinţă. Nu regret nimic: mi-am făcut treaba, asta-i tot.” p.10). Aue povesteşte pentru propria „igienă morală”, se justifică, dar o face cu o luciditate demonică, departe de lamentaţiile ipocrite ale altor supravieţuitori. Emite o concluzie: au ştiut cu toţii, unii s-au sustras responsabilităţii, alţii au preferat să ştie mai puţin, nu au cunoscut detaliile tehnice, dar au ştiut.
Desele trimiteri la tragediile antice greceşti (Sofocle), la dialogurile lui Platon (Banchetul, Republica), la opera marilor scriitori (Proust, Shakespeare, Tolstoi, Sthendal, Kafka), la compoziţiile clasicilor (Bach, Chopin, Debussy, Wagner, Satie), citatele excerptate din filosofii germani stabilesc punţi intertextuale relevante, resorb semnificaţii şi reprezentări imagologice. Credibilitatea protagonistului e discutabilă, am putea identifica două tendinţe – cea interioară, generată de senzaţii, trăiri, argumentaţii, convingeri politice care rezistă, şi – una rezultată din factorul extern – aflat în foarte multe locuri (Ucraina, Crimeea, Caucaz, Stalingrad, unde e rănit grav, Germania, Franţa, Ungaria, Pomerania, iarăşi Berlin), suferind diverse afecţiuni, accidente, scăpând de fiecare dată de moarte ca prin miracol – toate acestea proiectându-l în sfera neverosimilului. E una dintre carenţele de construcţie ale acestui per­­­so­­­­naj.
Jonathan Littell ştie să suscite interesul cititorului, să creeze un orizont de aşteptare, o acumulare de tensiuni. Decriptează psihologia personajelor, înregistrând cu acribie orice alterare a meteorologiei războiului. Există, bineînţeles, şi o doză de artificialitate, însă e bine ponderată şi nu e decât fructul unei construcţii livreşti. Maximilien e un personaj complex, contradictoriu (incestuos, invertit, cult, rafinat), surprinde pe parcursul celor aproape 900 de pagini, e într-o continuă formare. Oricât ar încerca să ne convingă că a fost o simplă „rotiţă”, că nu a avut decât un „rol periferic” în această poveste, rămâne un criminal (e suspectat de paricid, îl omoară pe Thomas, cel mai bun prieten – adjuvantul).
Binevoitoarele nu e un roman care îşi propune să răstoarne percepţiile generale, mai degrabă încearcă să pătrundă tenebrele istoriei, să ofere piste valide, umblă la detalii; pe alocuri incomodează, dovadă că încă nu a fost tradus în rusă. Afirmaţii de genul cartea reconstituie o epocă sunt inadecvate. Romanul îşi construieşte propria lume, cu filiaţii însă în cea reală.
___________
Jonathan Littell, Binevoitoarele, Editura RAO, 2008, 896 pag.

njljau

olgwouc njljau

cckrnxem

zedalj cckrnxem