În toate timpurile, scriitorii şi artiştii au simţit mereu nevoia de a căuta noi teme şi formule şi noi teritorii de explorare, fără de care cultura nu evoluează şi ajunge să stagneze. Astfel, după cum la sfârşitul secolului XIX şi în debutul secolului XX tradiţia clasică avea să cedeze sub presiunea inovaţiilor excentrice ale avangardei, acest început de secol XXI vine cu alte şi alte expresii originale ale creativităţii umane. Şi este firesc ca unele dintre aceste forme să nu fie generate ex nihilo, ci mai curând să recupereze memoria culturală cea mai îndepărtată.
Experienţa a demonstrat că arta şi literatura, la fel ca şi lumea însăşi, în întreaga sa diversitate, se opun unei clasificări rigide după metode structuraliste. Pe lângă genurile literare general-acceptate, creatorii contemporani au la dispoziţie şi nenumărate formule hibride, pe care le explorează cu succes. Printre ele sunt enciclopediile fictive ale unor lumi imaginare (Enciclopedia Avatar), jurnalele, memoriile, eseurile şi rapoartele secrete scrise din perspectiva unor personaje ficţionale (Max Brooks, Războiul Mondial Z), cronologiile istorice fantastice (Olaf Stapledon, Primii şi ultimii oameni, Creatorul de stele), subiectele de ficţiune prezentate sub formă de interviuri (noul roman fantasy Uriaşii adormiţi de Sylvain Neuvel, filmul Star Trek Axanar) şi chiar manualele tehnice ale unor agregate inexistente (Manualul pentru maşinişti marţieni al lui Manuel Derqui), culminând cu constituţiile fabulatorii (Carta Federaţiei Unite a Planetelor, inclusă în volumul Star Trek: Manualul tehnic al flotei stelare), toate acestea relevând în mod cert calităţile unor texte literare. În contextul în care modelul ficţiunilor bazate pe tensiune dramatică, vârf emoţional şi catharsis s-a uzat până la saţietate, astfel de formule de alternativă se înscriu perfect în noul trend al artei postdramatice. Aceste creaţii inovatoare reprezintă o veritabilă literatură a delectării.
În acest context postdramatic, o sursă de inspiraţie pentru scriitorii şi artiştii de azi o constituie bestiarele medievale. Lectura lor le poate oferi nesfârşite ore de plăcere celor care ar dori să le redescopere.
Bestiarele erau nişte cărţi ilustrate care descriau diverse animale, păsări şi vieţuitoare ale apelor, unele reale, iar altele fantastice, precum şi plante sau rase fabuloase de oameni ce ar putea fi descoperite în tărâmuri îndepărtate. Imaginile erau însoţite de scurte texte descriptive în versuri, care evidenţiau virtuţile şi viciile asociate fiinţelor respective. Aceste cărţi erau foarte populare printre cititorii din Evul Mediu. Deşi în acea epocă bestiarele erau considerate a fi nişte tratate ştiinţifice, după cum observa cercetătorul britanic Montague Rhodes James, omul medieval părea să fie mai puţin interesat de gradul în care aceste texte se conformează adevărului ştiinţific, ci mai curând de valoarea lor moralizatoare, religioasă şi artistică.
Bestiarele îşi au originea în câteva tratate despre animale, printre care Physiologus, scris în greacă la Alexandria, în Egipt, în secolul II d.Hr. şi tradus ulterior în latină, coptă, siriană, etiopiană şi armeană, precum şi Etimologiile lui Isidor din Sevilla (secolul VII), inspirate din Istoria naturală a lui Pliniu, acesta diu urmă inspirându-se la rândul său din Istoria animalelor a lui Aristotel.
Bestiarul lui Philippe de Thaon, compus în secolul XII în limba normandă, începe printr-o descriere alegorică a leului, ca simbol al Mântuito­rului: „...Li leun signefie le Fiz Sancte Marie, Reis est de tute gent, senz nul redutement.” („...Leul semnifică fiul Fecioarei Maria, El este regele tuturor oamenilor, fără nicio îndoială.”) Sunt enumerate câteva atribute ale acestui animal nobil, de exemplu, faptul că leul doarme cu ochii deschişi, la fel cum Isus Hristos s-a sacrificat în mod conştient în timpul martiriului. Nu este trecută cu vederea nici chiar coada regelui fiarelor: „...La cue par nature mostre Saint Escripture, Et la cue est justise ki desur nus est mise, Par le cerne entendum Parais par raisun.” („...Coada arată prin natura sa Sfânta Scriptură şi este justiţia înfăptuită asupra noastră, Prin urma sa suntem în stare să pătrundem tainele Paradisului.”)
În continuare sunt înfăţişate alte făpturi, printre care cocoşul, pantera, licornul, porcul şi crocodilul, fiecare descriere fiind însoţită de amănunte curioase din viaţa lor. Pe lângă faună sunt prezentate la loc de cinste şi reprezentante ale regatului vegetal, mătrăguna fiind, de pildă, descrisă ca un adevărat panaceu: „...Ki as ceste racine, mult valt a medicine: De trestut enfermete pur trametre sainte, fors sulement de mort, u il n’ad nul resort.” („...Atunci când cineva are în posesie această rădăcină, ea este foarte preţioasă pentru medicină, fiindcă tratează orice infirmitate, cu excepţia doar a morţii, pentru care nu există ajutor.”) Pentru că în Evul Mediu se ştia că atunci când este ruptă din rădăcină mătrăguna scoate un ţipăt atât de îngrozitor, încât este în stare să-l scoată din minţi sau chiar să-l omoare pe acela care o va îndrăzni, autorul bestiarului dezvăluie o „tehnologie” sofisticată pentru a recolta planta preţioasă: de mătrăgună se leagă cu o funie un câine care nu a fost hrănit de trei zile şi atunci când câinele se smuceşte, trage din rădăcină multrâvnitul panaceu.
Bestiarul lui Philippe de Thaon conţine şi descrieri ale unor creaturi fabuloase, care probabil le provocau spaimă cititorilor din vremea respectivă. Printre acestea este şi Serra, monstrul acvatic: „...Serra est beste de mer, eles ad pur voler, E teste ad de liun, e cue ad de peissun, Quant ves nes en mer lialt, si se leve en halt, A la nef fait grant laid.” („...Serra e o bestie a mării, are aripi ca să zboare Şi are cap de leu şi coadă de peşte, Când vede corăbii departe în mare, se ridică la suprafaţă Şi le provoacă mari stricăciuni.”) Conform explicaţiei autorului, monstrul Serra simbolizează Diavolul, corabia este omul, iar marea neţărmurită e lumea.
Iar Bestiarul lui Gervaise, un autor contemporan lui Philippe de Thaon, normand şi el, are în mare parte acelaşi conţinut, dar, după cum arată cercetătorul francez Paul Meyer, Gervaise demonstrează nişte abilităţi de versificator mai modeste decât mai talentatul său compatriot. De exemplu, despre elefant citim lucruri de genul: „...Elephanz est beste sauvage, Granz et forz et siest mult sage.” („...Elefantul e o bestie sălbatică, E mare şi puternic şi e foarte înţelept.”) Iar despre dragoni aflăm că au un punct vulnerabil datorită căruia pot fi învinşi cu uşurinţă: „...Autre nature a li dragons, Que en escriture trovons, Qu’il ha paour de l’ome nu, Et le fuit...” („...Altă trăsătură o au dragonii, Pe care o aflăm în scriptură, Se tem de omul gol, Şi fug de el.”) Acest comportament al reptilelor se datorează poate ţinutei sumare pe care o afişa Adam în paradis.
Un bestiar englez de pe la mijlocul secolului XIII, tradus în engleza veche după tratatul Physiologus scris în latină de episcopul Theobaldus, se încheie cu un interesant portret moralizator al porumbiţei ca simbol desăvârşit al compasiunii creştine: „...with othre briddes ge doth as moder. So og ur ilk to don with other; woning and groning is like hire song, bimene we us, we haven don wrong.”
(„...Ea se poartă ca o mamă cu puii altor păsări. Să ne ajutăm unii pe alţii. Cântecul ei e ca un plâns de jale. Să deplângem soarta celorlalţi.”)
Nu putem să vorbim despre bestiare fără să amintim aici şi de cărţile cu legendele despre rasele ciudate de oameni şi despre feluritele minuni pe care le întâlnise Alexandru Macedon în timpul călătoriilor sale de cucerire în pământuri îndepărtate. Aceste istorisiri neverosimile au reuşit să supravieţuiască în formă scrisă până în Evul Mediu. Una dintre aceste legende este cea a îngrozitorilor Gogi şi Magogi, un neam de canibali pe care Alexandru cel Mare i-ar fi izolat, construind un zid uriaş, şi care urmează să iasă din captivitate abia în momentul sfârşitului lumii.
Autorul englez Alexander Neckam, originar din localitatea St. Albans, a compus în secolul XII probabil cea mai amplă enciclopedie medievală, intitulată Speculum şi alcătuită din patru secţiuni: Oglinda Moralei, Doctrina, Natura şi Istoria, unde prezintă şi o serie de poveşti despre inteligenţa animalelor. Printre acestea aflăm o istorioară hazlie despre doi papagali îndrăgostiţi, separaţi la mare distanţă unul de altul, care recurg la un tertip pentru a se reuni.
Renard Vulpoiul, cunoscut şi ca Romanul Vulpoiului, este o satiră vernaculară cu animale derivată din tradiţia bestiarelor şi din cea a fabulelor, care s-a bucurat de un succes imens în Evul Mediu, fiind reluată în multe versiuni de o serie de autori din epoca respectivă. Este o poveste foarte amuzantă, cu multe peripeţii şi răsturnări de situaţie, în care Vulpoiul îşi demonstrează şiretenia proverbială, păcălind toate animalele pădurii şi făcând nesfârşite fărădelegi. El o dezonorează pe soţia Lupului, îl şantajează pe Iepure, o sugrumă pe Găină şi fură o coptură de la Câine, pe care acesta o confiscase la rândul său de la Pisică. Vulpoiul scapă de două ori de execuţie, rostind discursuri patetice chiar de pe eşafod, iar în final, Leul, Regele Animalelor, aflat sub vraja minciunilor sfruntate ale acestuia, îl graţiază şi îl proclamă Suveran peste regatul fiarelor.
O formă târzie de bestiar poate fi considerată Istoria naturală a lui Georges Buffon, binecunoscutul naturalist francez din secolul XVIII. Monografia conţine scurte eseuri despre animalele cele mai apropiate omului, în care sunt enumerate calităţile deosebite ale acestor făpturi. De exemplu, despre cal autorul scrie următoarele: „...Cea mai nobilă cucerire pe care omul a făcut-o vreodată a fost îmblânzirea acestui mândru şi impetuos animal, ce împarte cu el necazurile războiului şi gloria luptelor.... Natura este mai frumoasă decât arta: ...priviţi caii ce s-au înmulţit în America Latină şi care trăiesc liberi.”
Astăzi observăm şi putem vorbi cu certitudine despre apariţia unui trend al bestiarelor moderne. Un exemplu este cartea Avatar: Raport confidenţial asupra istoriei biologice şi sociale a Pandorei, o enciclopedie fictivă a planetei Pandora din filmul Avatar. Este produsul unui proiect imaginar fără precedent, în care regizorul James Cameron a atras în calitate de consultanţi oameni de ştiinţă din cele mai diverse domenii: astrofizicieni, biologi, ingineri, etnomuzicologi şi lingvişti, care au creat cu ochiul minţii o lume fantasmagorică. Volumul conţine ilustraţii hiperrealiste generate cu ajutorul computerelor şi oferă, printre altele, ample referinţe la uriaşul dragon Leonopterix, la viespile „Focul Infernului” sau la floarea-soarelui bioluminescentă Lucinaria Fibriata.
În lista de bestiare din secolul XXI trebuie inclus şi albumul Mit şi magie: Arta lui John Howe, care conţine grafica faimosului scenograf al filmului Stăpânul inelelor, cu toate făpturile bizare care i-au uimit pe spectatorii acestei producţii cinematografice de excepţie, seria de albume ale legendarului grafician nipon Yoshitaka Amano ce însoţeşte ciclul de  jocuri de computer Final Fantasy, dar şi alte albume de lux, precum The Art of World of Warcraft, care enumeră rasele ce populează imensul univers al acestui joc online, splendidul Metal Gear Solid Artbook, cu profilurile fiecăruia dintre superluptătorii din acest joc de acţiune militar, sau Biblia Rah-Xephon, dedicată popularului serial de animaţie japonez.
Aceste metamorfozări recente ale bestiarelor medievale fac în continuare deliciul cititorilor.