Belgia, uniune a flamanzilor şi a valonilor, s-a născut la 25 august 1830. Un spectacol de operă care s-a sfârşit pe atunci în urări patriotice. În 4 octombrie 1830 un guvern provizoriu decretă că „provinciile Belgiei, detaşate violent de Olanda, constituie un stat independent”. Hazard sau eroare, flamanzii, majoritari în această monarhie, susţin că neînţelegerea a plecat de fapt de aici: cum se face că într-o ţară unde două treimi din populaţie sunt flamandofone drapelul ridicat a fost totuşi francez? Întortocherile istoriei, răspund astăzi cei care susţin că o ţară nu este făcută printr-o limbă, ci prin unitatea sa. Adevărul este însă că bunul patriot nu există în Belgia. Cel care a afirmat acest lucru, în cartea Le mal du pays (Boala ţării), belgianul Patrick Roegiers, are meritul de a fi găsit nu mai puţin de 126 de denumiri pentru ţara sa, toate nu foarte departe de impresia pe care o poate da astăzi Belgia: ţară-puzzle, ţară fără ţară, ţară provizorie, ţară tristă sau ţară ratată...
Limba franceză a fost adoptată prin necesitate istorică, iar valonii o vor învăţa cu mult mai uşor decât flamanzii. Belgia se dotează cu un rege, Leopold I, fost prinţ protestant german, şi cu o Constituţie franceză. Care nu va fi tradusă în flamandă decât în 1967. Deci la puţin timp după apariţia celebrei frontiere lingvistice care va separa nordul de sud, în 1962.
Problemele vor începe imediat după declararea independenţei. A fost la început căsătoria forţată între catolici şi liberali, şi apoi uniunea din interes dintre valoni, care ar fi vrut să se unească cu Franţa, şi flamanzi, mai săraci, care se simţeau deja străini în această ţară unde limba franceză domnea ca stăpân absolut. Două popoare diferite, ca apa şi focul, două limbi care nu au nimic în comun. Cu puţin înainte de moartea sa Leopold I exclama: „Belgia nu are naţionalitate şi, dat fiind caracterul locuitorilor săi, nici nu o să aibă vreodată”.
La începutul secolului 20, flamanda este interzisă în şcolile belgiene (totuşi la Gand va vedea lumina zilei prima universitate flamandă, în 1930). Pe front, soldaţii flamanzi sunt ucişi ca muştele, deoarece nu înţelegeau ordinele date în franceză. În 1958 este ridicat, pentru expoziţia universală, Atomium, simbolul unei ţări care nu s-a scindat încă şi care este mândră de dezvoltarea sa economică şi socială. Reprezintă un atom mărit şi multiplicat cu nouă, numărul provinciilor acestei ţări.
În 5 mai 1993 ţara se regionalizează, iar capitala, Bruxelles, este prinsă într-o închisoare aurită: capitală a Belgiei, a Europei, este şi capitala Flandrei şi a propriei sale regiuni, intitulată Bruxelles-Capitale. Belgia trebuie să funcţioneze de acum înainte cu trei comunităţi (flamandă, valonă, germanofonă), cinci parlamente (Bruxelles-Capitale, Flandra, Valonia, Comunitatea germanofonă şi Parlamentul federal), dotate fiecare cu un ministru-preşedinte. Jucându-se de-a diplomaţia de-a lungul unei imposibile şi incredibile frontiere lingvistice şi în jurul a ceea ce se va numi un „compromis belgian”.
Această ţară este „reglementată de nori denşi de legi, de edicte, de consemne, de decrete, de hotărâri”, iar faimoasa frontieră lingvistică „distinge clar Flandra şi Valonia, lăsând Bruxelles în centru ca un pietroi în gârlă, o enclavă, un no man’s land, o pată neagră, un sparanghel, o bubă”, scrie Patrick Roegiers. Mica Belgie este de acum înainte „bântuită de fantasma sciziparităţii”.
La începutul celui de la 21-lea secol, singura definiţie acceptabilă a acestui ţinut de războaie şi de scandaluri diplomatice pentru şi în interesul ba al francezilor, ba al englezilor, al olandezilor şi al germanilor, nu este doar cea a lui Cezar. Erau „poporul cel mai brav din lume”, au ajuns astăzi poporul cel mai complicat şi mai alambicat din Europa.
Nesfârşita criză
Palatul regal belgian nu mai este de mult o sursă de informaţii pentru revistele people... Nimic despre Albert II, despre moştenitori, casa regală belgiană este acum, şi cu adevărat vorbind de mai mulţi ani încoace, sursa unei numărători inverse. Presa internaţională, ca şi cea belgiană evident, relatează du-te-vino-urile neîncetate ale Primului-ministru, ale mediatorului regal, ale şefilor de partid din guvern, ale flamanzilor, valonilor... toţi de fapt o apă şi un pământ cât timp nota semnalează că „X şi-a dat demisia din postul de media­tor regal” şi „Y şi-a dat pentru a nu se ştie câta oară demisia din postul de Prim-ministru”. Toate de fapt semnale şi simptome ale unei boli fără sfârşit: Belgia nu mai are un guvern serios de la alegerile federale din 10 iunie 2007, de aproape 4 ani. Iar divergenţele dintre flamanzi şi valoni se adâncesc din ce în ce mai mult.
Dacă ar fi să fim corecţi, ar trebui să dăm dreptate însă celor 34 000 de belgieni ieşiţi în stradă în 23 ianuarie trecut sau celor care, la îndemnul actorului belgian Benoît Poelvoorde, au decis să-şi lase barbă până când regatul va avea un guvern şi un Prim-ministru, celor care, disperaţi de atâta ură şi secesiune, arborează, ca pe vremea revoluţiei din 1830, drapelele roşu, galben, negru la ferestre. Aceştia susţin că belgienii nu vor să se scindeze, şi că ideile care pronează separarea Belgiei în două state, Flandra şi Valonia, se nasc doar în mintea monştrilor. În traducere – a reprezentanţilor partidelor aflate la putere în Belgia, şi care, preocupaţi de proprii­le lor interese atât de egoist naţionaliste, au uitat că la început Belgia se vroia mai degrabă un stat federal, asemeni Elveţiei sau Germaniei. Au uitat că Belgia nu se poate scinda pentru că există un oraş numit Bruxelles, care, deşi stă cu picioarele în apa Flandrei, are capul foarte sus, în norii aurii ai instituţiilor europene.
Dacă este adevărat că Belgia îşi merită numele de „loc de întâlnire al tuturor îngrijorărilor şi tuturor speranţelor Europei”, aşa cum scria Maurice Maeterlinck, este la fel de adevărat că a pretinde că ţara ar trebui scindată în două părţi corespunzând celor două limbi vorbite, fiecare la rândul ei definind un popor, de-o parte şi de alta a unei linii separatorii care ar trece, de ce nu, exact prin faţa lui Manneken Pis, ar fi absurd de reductor. Nedemn de un popor care poate şi care dovedeşte zilnic că multilingvismul şi multiculturalitatea există şi pot dura. Şi care dă, de altfel, tot farmecul unui oraş atât de cosmopolit şi de elegant, façon Magritte, ca Bruxelles...