I. Numai naivii şi înăcriţii fără leac pot crede că scriitorii vin la barul Uniunii îmboldiţi doar de eternul viciu: să beie. Nu-i vorbă, o fac şi pe asta, dar aici mă simt obligat să vă reamintesc că scriitorul e artist, iar artiştii descind direct din Dio­nysos, zeul în venele căruia curgea mai multă razachie decât hemoglobină.
Altceva îi adună însă în acest loc profan, sfinţit de tămâia ţigării. Vinul dezleagă limbi şi face pârtie cuvintelor, dezinhibă pe cei timizi şi dă glas mutului. Se discută despre orice: politică, fotbal, muieri, maşini, poate şi niţică literatură, se dezvelesc nostalgii refulate, se bârfeşte cu nesaţ şi în voie. Euforia te dă priceput la toate şi într-o clipă lumea e desfăcută pe piese şi reasamblată expert într-o nouă formulă: mai nouă şi, evident, mai bună.
Orice ins este egocentric, egolatru şi măcar în parte megaloman. Acum ridicaţi toate aceste aplecări narcisiace la cub şi înmulţiţi-le cu o sută – veţi avea astfel expresia matematică a orgoliului auctorial şi a iubirii de sine scriitoriceşti. E destul un singur exemplu în acest sens, aşa că, pentru maximă credibilitate, vom recurge la unul clasic: Goga văzut de Arghezi, ori Tavi văzut de Theo, cum se tutuiau ei amical. Arghezi se arăta frapat de aerul de totală superioritate pe care îl afişa Goga în raport cu ceilalţi breslaşi:  „În sinea lui [Goga] sunt convins că nu mai exista niciun alt poet român, adică nici un poet mai mare. Îşi trăia grandoarea prin toţi porii [...] Era un om de un orgoliu greu de mistuit. Nu credea că în faţa lui mai putea sau trebuia să mai fie lăudat cineva – oricine ar fi fost”.
Dar cine o spune? Arghezi, căruia nimic scriitoricesc nu i-a fost străin, inclusiv orgoliul exacerbat. Stă chezăşie în acest sens toiagul cu care îmboldea în masa redactorilor ca un alt Xerxes cu sabia.
Este însă greşit să credem că vanităţile auctoriale sunt direct proporţionale cu valoarea artistică a insului. Dimpotrivă, în cei mărunţi această drojdie dospeşte mult mai spornic. Dar să revenim în fumul şi larma localului.
Vinul te face generos nu numai la palavre, dar şi la elogii. Acum încep vorbele mari, laudele creţe, cu zulufi aurii. Convivul adaugă în talent ca fătul din poveste în ani. Un opuleţ cât un sfrâncioc devine mare operă, o înfloritură de condei – stil, iar un gândicel mai răsărit idee profundă. Măgulit, elogiatul se topeşte, leşină de extaz ca Sfânta Tereza din marmura lui Bernini. Apoi rolurile se inversează, „Sfânta Tereza” reîncarnându-se de partea cealaltă a mesei. Asta e clipa cea mare a serii: spune-i unui autor că l-ai citit şi că ţi-a plăcut şi este al tău – îl poţi împături şi-l poţi lua cu tine în buzunar. Îl vei purta în buzunarul de la piept până vei afirma contrariul. Atunci vei afla ce forme monstruoase poate lua uneori o inocentă batistuţă! Căci în năravurile scriitoriceşti intră şi alte păcate decât nevinovata trufie. Spre exemplu, invidia. Şi nu există, după cum spunea un filozof, un semnal mai bun al reuşitei decât ura celorlalţi. Dar asta e la alt pol şi vom bârfi despre ea altă dată.
Greşiţi însă în faţa istoriei dacă credeţi cumva că turnirurile de elocinţă adulatorie sunt o născocire a unor provinciali insularizaţi. Chestia e valabilă oriunde şi e de-o vârstă cu scrisul. Vechii greci nu făceau altfel când se adunau în simpozion, cu craterele de vin pe mese: Socrate îl elogia pe Alcibiade, Alcibiade pe Agathon, iar Agathon transmitea, odată cu marea cupă, şi ştafeta speech-ului. (Aici, ce e drept, avea cine şi avea pe cine lăuda...) Se spune că atunci când fluxul ditirambic o cam luase razna, pe cinicul Aristofan, acest Caragiale al bătrânei Elade, l-a apucat sughiţul.
Dar să nu generalizăm. Cehov, care nu era deloc omul bodegii, atunci când laudele la adresa sa deveneau de-a dreptul jenante, îşi întrerupea delicat conlocutorul cu o întrebare-aluzie: „ – N-aţi văzut, la magazinul din colţ se vinde marmeladă?” (decembrie 2006)
 
II. Că năravurile scriitoriceşti sunt aceleaşi, oriunde şi oricând, ne-o demonstrează şi acest fragment din ultima carte a lui Gabriel Liiceanu Întâlnire cu un necunoscut (Humanitas, 2010): „«– Ţi-am citit cartea, i-am spus, şi...» Mă pregăteam, fiindu-mi ruşine de o simplă complezenţă, să formulez o nedumerire legată de compoziţie, să ex­prim o rezervă faţă de un anumit capitol. Dar în clipa aceea i-am văzut privirea care cerşea atât de sfâşietor o laudă, încât m-am redresat şi am spus: «– …şi e în întregime formidabilă!» Şi am continuat aşa, simţind că trebuie să dezvolt «subiectul». Ochii lui deveneau din ce în ce mai blânzi, până când privirea i s-a blegit de tot, ca a unui câine care se fleşcăie sub plăcerea mângâierii şi care, înainte de a cădea pe spate cu labele în sus şi cu ochii închişi, mai are puterea să-ţi întoarcă o ultimă privire recu­noscătoare.” (ianuarie 2011)
 
A doua cădere a lui Icar
 
Ceea ce s-a întâmplat ieri la Chişinău îmi aduce aminte, prin agitaţia dramatică a unora (puţini!) şi indolenţa altora (uimitor de mulţi!), de celebra Cădere a lui Icar de Pieter Bruegel. Fiul lui Daedal îşi sfârşeşte temerara aventură în apele înguste ale unui golf. Cel ce voia să se elibereze din captivitate, dar şi să se desprindă de starea pedestră, de umilinţa de a rămâne în eternitate doar fiinţă târâtoare pe uscat, e înghiţit, iată, de apatia apelor – doar picioarele i se mai zăresc, într-o ultimă convulsie, înainte de a dispărea pentru totdeauna în adâncuri.
Scena prăbuşirii din neant în neant este de un destrămător paroxism al contrastelor: pe de o parte, drama mistuitoare, pe de alta – indiferenţa tâmpă. Tabloul e înţesat de oameni care îşi refuză, inerţi, nu numai fireasca reacţie a participării compasionale la o tragedie. În bleaga lor placiditate ei îşi cenzurează până şi reacţia simplă a mirării, a uimirii faţă de gestul unui scrântit, neglijându-şi până şi neobligatoria, neutra condiţie de martori. Plugarul care brăzdează colnicul are privirea adâncită fanatic în pământ (cam ăsta e ţăranul tuturor timpurilor şi al tuturor meridianelor!), păstorul cu o figură nătângă cască ochii aiurea, pescarul îşi vede concentrat de unealta sa, năierii – de ale lor. Aproape toţi au întors spatele tragediei care ar fi trebuit să-i preocupe vital, în cel mai înalt grad – alături moare un om! Da, unul total nesăbuit, dar care a încercat să înfrunte condiţia umană şi s-a aventurat în alte stihii, luându-se la întrecere cu păsările. Urmându-şi reflexele, animalele accentuează atitudinea instinctuală a oamenilor – iapa pleoştită, oile lălâi, câinele semănând prin ceva cu stăpânul său oierul. Toţi privesc, de altfel ca şi ţăranii, în direcţia opusă tragediei. Doar vântul din pânzele umflate ale corăbiilor presupune ceva agitaţie, pe când ramurile arborilor de pe ţărm sunt cufundate într-o acalmie soră cu impasibilitatea sau chiar tembelismul semenilor lui Icar. E oare o eroare logică a lui Bruegel sau o sugestie pe care rămâne s-o percepem?
Ieri, la Chişinău, se repeta, într-un fel, a doua cădere a lui Icar – pe când în piaţă încăierările cu forţele de ordine, docile regimului, ajunseseră la paroxism, toată fiinţa ce era în afara perimetrului pieţei îşi vedea, într-o totală nepăsare, de tabieturile zilnice. Lumea se plimba, zâmbea, râdea, bea pe întrecute bere, fuma etc., etc. Nici măcar discuţiile alene, plictisite niţel, nu întorceau firul vorbei spre cele ce se întâmplau în piaţă. O piaţă în care bastoanele puterii şi pietrele disperaţilor îşi căutau viitorii răniţi şi în care tinerii – iarăşi nesăbuiţii tineri! – încercau să schimbe ceva în labirintul minotaurului.
 
Cum seamănă toată povestea asta cu o altă revoluţie, despre care Dan Perjovschi scria cu cel mai negru umor posibil:
Pe o stradă, unii mureau pentru
libertate.
Pe alta, alţii stăteau la coadă
la portocale.
Unii făceau revoluţia,
Alţii tăiau porcul.
(8 aprilie 2009)