Am primit la redacție un studiu care descrie frământările unei regiuni mult pătimite a Europei – Ucraina Transcarpatică sau Rutenia Subcarpatică. Autoarea sa, Renata Moiș Șiman, este o tânără româncă din această zonă, născută în satul Biserica Albă, raionul Rahiv. A absolvit școala ucraineană din localitate și acum își face doctoratul la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. 
Populată de mai multe naționalități: ruteni, ucraineni, unguri, români, slovaci, huțuli etc., Rutenia Subcarpatică este un teritoriu marcat de influențe culturale dintre cele mai diverse, specifice Europei Centrale sau Mitteleuropei, dacă ne gândim la moștenirea vechiului Imperiu Austro-Ungar. Studiul Renatei Moiș Șiman este semnificativ pentru destinul dramatic și imprevizibil al acestor ținuturi de frontieră, cum este și Basarabia, al căror statut a fost mereu jucat la masa marilor puteri. Autoarea își focalizează atenția asupra unui episod de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, descrie eforturile oamenilor politici din Cehoslovacia de atunci, căreia îi aparținea regiunea, de a manevra între regimurile agresoare ale vremii – Germania nazistă, Rusia sovietică și Ungaria horthystă –, speranțele lor iluzorii (cum a fost și cazul României interbelice!), de a-și păstra neștirbite frontierele naționale, consfințite prin Tratatul de la Versailles, din 1919.
Rutenia Subcarpatică își caută și azi un drum în libertate, în cadrul Ucrainei independente, și plătește un preț greu pentru opțiunea sa proeuropeană, dându-și obolul de sânge în războiul împotriva separatiștilor din Donbas, susținuți de Rusia.
Publicăm materialul cu unele prescurtări, păstrând doar o parte din bogata listă de referințe bibliografice la care a recurs autoarea de la Ujgorod.
 
Introducere
În istoria tragicului secol al XX-lea s-a întâmplat că de soluționarea problemelor teritoriilor mici și, respectiv, ale popoarelor mici adesea a depins soarta regiunilor mari și a comunităților umane importante. În pofida marginalității sale aparente, pe fundalul unor schimbări tectonice generale din Europa, problema „Rusiei Subcarpatice” și a populației ei autohtone, rusinii subcarpatici, a fost de cel puțin trei ori în secolul al XX-lea obiectul negocierilor internaționale și al diferitor acorduri: în 1919 – la Paris, în 1938 – la Viena, și în 1941-1945 – la Londra și Moscova.
În ajunul și în timpul celui de al Doilea Război Mondial, teritoriul care își primea numele la Conferința internațională de la Paris, din 1919, a nimerit din nou în atenția mass-media europene și mondiale, a diplomaților și generalilor.
Tema prezentului studiu își are propria istoriografie. Împrumutând „principiul conului”, propus de istoricul ucrainean Natalia Yakovenko, aș sugera să triem literatura de specialitate „de jos în sus”. Astfel, la „temelia conului” vom plasa eseurile cu caracter general din istoria Ruteniei Subcarpatice – Ucraina Carpatică – Ucraina Transcarpatică – Transcarpatia. „Partea centrală a conului” va fi reprezentată de cercetări din istoria Ruteniei Subcarpatice care se concentrează în mod nemijlocit pe perioada anilor 1939-1944, iar relațiile diplomatice dintre URSS și Cehoslovacia vor constitui „vârful conului”.
Baza surselor de cercetare ale studiului nostru o constituie culegerile de documente de arhivă și materialele publicate în presa  periodică de atunci, amintiri (memorii), scrisori reale ale subiecților relațiilor diplomatice dintre cele două țări care se referă la soarta RS(UT), în timpul și după cel de al Doilea Război Mondial1. 
 
I. Contextul istoric
Edvard Beneš (1884-1948) a fost de două ori președinte al Cehoslovaciei: între 1935-1938 și între 1940-1948. După acordul de la München, în cea mai dificilă perioadă pentru țara sa, în octombrie 1938, E. Beneš a demisionat și a fost nevoit să emigreze. După dezmembrarea țării lui de către Hitler, în martie 1939, el a condus lupta pentru restaurarea Cehoslovaciei în frontierele de până la München.
În iunie 1939 Beneš a întreprins o vizită în SUA2. O lună mai târziu a revenit în Europa și a început să organizeze mișcarea de rezistență cehoslovacă din exil. Așa a început traumatizanta dilemă a lui Beneš3. Guvernul cehoslovac provizoriu în exil – Comitetul Cehoslovac Național (în continuare – CCN), organizat de el în toamna anului 1939, nu s-au grăbit să-l recunoască nici Marea Britanie, nici Franța, din motive oarecum obiective: începuse punerea în aplicare de către cel de al Treilea Reich și Uniunea Sovietică a Pactului secret Molotov-Ribbentrop, semnat la 23 august 1939 la Moscova.
După cum se știe, prima victimă a cârdășiei sovieto-naziste a fost Polonia, „creația artificială” a Tratatului de la Versailles, cum o numea Hitler, sau „state freak”, cum a botezat-o comisarul sovietic pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov. La 1 septembrie 1939 trupele germane au lansat un atac asupra Poloniei de la nord, vest și sud, iar în 17 septembrie, din est, în întâmpinarea lor a început ofensiva armatelor sovietice. După parada comună a victoriei Wehrmachtului și Armatei Roșii, la 22 septembrie 1939, pe ruinele Poloniei, Berlinul și Moscova au semnat un acord de prietenie și de frontiere4.
La acea vreme prea puțini și-au dat seama de amploarea atrocităților comise de cele mai detestabile și abjecte personaje din istoria omenirii – Stalin și Hitler –, și puțini au realizat că dezmembrarea Poloniei va pune de fapt începutul celui de al Doilea Război Mondial.
Or, aceste evenimente au influențat irevocabil asupra alegerii lui E. Beneš în ce privește căutarea noului său aliat: Stalin. De atunci Beneš  acordă o mare importanță cooperării cu Uniunea Sovietică, pe care o consideră drept putere eliberatoare dominantă în Europa Centrală și de Est, văzând în același timp Cehoslovacia ca punte de legătură între Est și Vest. Tot Beneš îl îndeamnă pe Stalin să înceapă eradicarea  „feudalismului” în țările vecine, Polonia și Ungaria5. 
 
II. Rutenia Subcarpatică – teritoriul și populația
Rutenia Subcarpatică (RS), despre istoria căreia vom vorbi, referindu-ne la perioada cuprinsă între toamna anului 1939 și cea a anului 1944, avea în iulie 1939 un teritoriu de 12146 km pătrați și o populație de 671512 (sau 667561) de locuitori, dintre care 498290 (74,7%) o constituiau rusinii (rutenii)6. Niciodată până atunci această mică regiune din centrul Europei nu a fost atât de omogenă din punct de vedere etnic.
Or, evenimentele din acea jumătate de an, legate de istoria „republicii de o singură zi” – Ucraina Carpa-
tică7 –, în condițiile totalitarismului deplin, partidului unic, ale lagărelor de concentrare pentru adversarii politici și în lipsa exprimării democratice a opțiunilor populare în ajunul, în timpul și după alegerile în Parlamentul local (Soim) care au avut loc în data de 12 februarie 1939, au demonstrat că printre rusinii locali erau mulți dintre cei care se considerau nu doar ucrainofili, ci chiar ucraineni get-beget. Cei mai mulți dintre aceștia împărtășeau viziuni naționaliste comuniste.
Mulți rusini, un timp îndelungat (cel puțin până în 15 martie 1939), se orientau spre Germania nazistă, care însă i-a trădat în favoarea Ungariei – un nou aliat în pactul anticominternist. Alții priveau spre Uniunea Sovietică bolșevică (aflându-se pe teritoriul ei în calitate de emigranți politici), care le promisese că îi va ajuta în viitor. Schimbările ce au avut loc în procesul de identificare etno-politică a slavilor de est ai Ruteniei Subcarpartice, sub diferite forme speculative și denaturate, vor fi utilizate de către Cehoslovacia și Uniunea Sovietică, din septembrie 1939 și până în iunie 1945, atunci când vor decide asupra destinului acestei regiuni. 
 
III. Opiniile lui Edvard Beneš cu privire la Rutenia Subcarpatică
Înainte de primele discuții asupra viitorului RS între Edvard Beneš și Iosif Stalin (reprezentat de ambasadorul sovietic în Marea Britanie, Ivan Maiski), fiecare dintre ei avea propria concepție relativ la această zonă turbulentă din Europa Centrală.
E. Beneš și-a expus pentru prima dată opiniile cu privire la Rutenia Subcarpatică când nu era încă președintele țării al cărei fondator a fost împreună cu celebrul Tomáš Garrigue Masaryk. Cu ocazia aniversării a 15 ani din momentul în care locuitorii din regiune deciseseră să conviețuiască alături de cehi și slovaci în componența Cehoslovaciei (8 mai 1919), E. Beneš, longevivul ministru de Externe (1918-1935), și soția sa Anna plecau la 2 aprilie 1934 din Praga spre RS. În incinta cinematografului din Ujgorod, Beneš a rostit discursul „Problemele Transcarpatiei și apartenența sa la Republica Cehoslovacă”, în care viitorul președinte al Cehoslovaciei puncta: „Soarta Ruteniei Subcarpatice este rezolvată definitiv pentru un întreg secol. Rutenia Subcarpatică vă aparține vouă: poporului subcarpatic și Republicii Cehoslovacia”8. 
Pentru E. Beneš problema apartenenței de stat a RS trebuie diferențiată în raport cu problemele culturale ale tuturor locuitorilor săi slavi, ale rușilor, ucrainenilor sau ale celor de opțiune locală (rutenism sau „carpatorutenism”). Din punct de vedere politic RS aparține definitiv Republicii Cehoslovace, ea nu se va mai întoarce la Ungaria și nu-i va putea aparține Ucrainei sau Rusiei din cauza poziției actuale și viitoare a Poloniei. Din punct de vedere al dezvoltării sale istorice, al posibilităților geografice și politice, dar și prin prisma datoriei general-europene în ceea ce privește particularitățile sale naționale, RS își poate obține renașterea și eliberarea din coeziunea Cehoslovaciei, Poloniei și Iugoslaviei.
RS are o mare misiune pe viitor, consideră E. Beneš, de a uni teritorial Cehoslovacia cu România, și astfel să facă posibilă politica micului Acord9. E Beneš își încheie discursul de la Ujgorod cu următoarele cuvinte despre problemele RS, care „demonstrează încă o dată: chiar și o țară mică și o mică parte a națiunii poate să spună cu voce tare cu ce probleme se confruntă și ce căi de soluționare a acestora există”10.
În ianuarie 1939, în timp ce se afla la Londra, în situația nedorită, dar tolerată de autoritățile britanice, de emigrant politic, ex-președintele Cehoslovaciei trasează pentru sine și cercul său apropiat următoarea imagine de după război în Europa Centrală: în acest tablou imaginar „un rol important îl va juca Rusia... [Hitler – cf. autor.] ne va ajuta să devenim vecinii Rusiei. După atâtea de­zastre e necesar ca la Ujgorod să fie în sfârșit Rusia, Presov să fie cât mai aproape de Rusia... Frontiera cu Rusia să fie cât mai lungă”11. 
 
IV. Stalin și chestiunea Ucrainei Carpatice
În cazul în care E. Beneš, deja în calitatea sa de președinte al Cehoslovaciei (1935-1938, pentru prima dată), ar fi acționat prompt și vizionar și ar fi contribuit încă din 1919 la acordarea autonomiei promise Ruteniei Subcarpatice, e puțin probabil că am fi luat azi în seamă cuvintele lui I. Stalin. Or, spre deosebire de Beneš, Stalin nu a fost atât de prolix în ceea ce privește RS. Moscova nu a putut să nu reacționeze la zvonurile răspândite în Occident referitoare la faptul că Germania lui Hitler, după München, promovează față de Ucraina o politică similară cu cea din regiunea Sudeților. Experții occidentali au scris că Hitler, manipulând dreptul popoarelor la autodeterminare, e gata să ajute mișcarea separatistă ucraineană din Polonia, Cehoslovacia și Uniunea Sovietică în intenția acestei mișcări de a crea o Ucraină independentă. 
 Stalin și-a exprimat punctul de vedere cu privire la această chestiune în raportul său de la Congresul al
XVIII-lea al PCUS (b) din 10 martie 1939: „O agitație tipică, ridicată de presa anglo-franceză și nord-americană în privința Ucrainei Sovietice. Activiștii din această presă urlau că nemții înaintează spre Ucraina Sovietică, că ei au acaparat deja așa-numita Ucraină Carpatică, care are aproximativ 700.000 de locuitori, și că nemții nu mai târziu de această primăvară vor alipi Ucraina Sovietică, cu  o populație de peste 30 de milioane, la așa-numita Ucraină Carpatică [...]
Desigur, este foarte posibil că în Germania sunt unii descreierați care vor alipi elefantul, adică Ucraina Sovietică, la cățeluș, la așa-numita Ucraină Carpatică”. Dar să vorbești despre aceasta la modul serios, în opinia lui Stalin, înseamnă să fii „ridicol și ignorant”12. 
 
V. Hitler și „cartea” ucraineană
Cu toate acestea, după cum știm, cel puțin până la atacul asupra Uniunii Sovietice (22 iunie 1941), cel de al Treilea Reich a folosit „cartea” ucraineană pentru punerea în aplicare a politicii „Drang nach Osten” și „extinderea spațiului vital”. Deși inițial Germania nazistă încuraja pe teritoriul autonom al statului suveran cehoslovac Rutenia Subcarpatică un proiect separatist carpatoucrainean13, cu toate acestea, nici pe 15 martie 1939 la Hust, nici în 30 iunie 1941 la Lviv, declararea creării sau restabilirii statului ucrainean nu intra în planurile naziștilor. În primul caz, „cartea” separatistă ucraineană (la fel ca și cea slovacă) a fost utilizată împotriva oficialităților de la Praga, după ce Cehoslovacia s-a dezmembrat, iar cercurile guvernamentale din anturajul lui E. Beneš n-aveau de gând nici ulterior să coopereze cu forțele naționaliste ucrainene. În cel de-al doilea, mișcarea naționalistă ucraineană, constituită în principal din foști cetățeni polonezi și cehoslovaci și cu o participare neimportantă a cetățenilor Uniunii Sovietice, a fost folosită de al Treilea Reich împotriva Moscovei. De data aceasta Stalin a calculat greșit, rămășițele fostului „cățeluș” (Ucraina Carpatică), alături de germani, s-au ridicat la 22 iunie 1941 împotriva elefantului (Ucraina Sovietică).
 
VI. Chestiunea Ruteniei Subcarpatice în discuțiile dintre Beneš și Maiski
În timpul aflării sale în Statele Unite, în discursul public ținut la Chicago, în 8 iunie 1939, E. Beneš numește RS drept parte integrantă a viitoarei Cehoslovacii: „Nu recunoaștem și nu vom recunoaște… niciun fel de fait accompli. Nu recunoaștem niciun fel de ocupație, de aceea statul nostru, de jure, în conformitate cu normele de drept, pentru noi  continuă să existe și în prezent. Noi nu recunoaștem acordul de arbitraj de la Viena, privind Slovacia și Rutenia Subcarpatică, pe care Ungaria l-a încălcat cu perfidie”14.
Primele conversații între Beneš și Maiski au avut loc la 22 și 23 septembrie 1939. În înregistrările făcute de interlocutori și de secretarii lor există diferențe de viziune semnificative cu privire la problema RS. Potrivit lui Mai­ski, Beneš ar fi fost de părere, în convorbirile lor din 22 septembrie, că „Rutenia” trebuie să intre necondiționat în componența URSS, întrucât, afirma diplomatul sovietic, Beneš considerase și mai înainte „Rutenia drept viitoare parte integrantă a URSS”. Din înregistrarea făcută în 23 septembrie rezultă că Beneš înțelege pe deplin și susține acțiunile URSS în Polonia, solicitând insistent să se rezolve problema cu vestul Ucrainei, astfel încât Uniunea Sovietică să aibă o graniță comună cu Slovacia (pe atunci un stat-marionetă al Berlinului). Beneš nu va avea nimic împotriva Sovietelor în Cehoslovacia, dacă acestea aveau să o elibereze de opresiunea germană, iar în cazul Ucrainei Carpatice tot el ar fi reiterat faptul că aceasta ar trebui să intre în componența URSS, și că el în calitate de președinte al Cehoslovaciei (până în octombrie 1938) o privea și intuia drept viitoare parte integrantă a Uniunii Sovietice. Înregistrarea din 22 septembrie 1939 i-a fost înmânată de Molotov lui Beneš la Moscova în 24 martie 1945, când s-a discutat despre viitorul RS, drept un memento al atitudinii pozitive a președintelui cehoslovac în ce privește încorporarea regiunii în RSS Ucraineană – Uniunea Sovietică – încă din 22 septembrie 193915.
Or, în înregistrările lui Beneš făcute în timpul discuțiilor sale cu Maiski în 22 septembrie 1939 acest pasaj arată altfel. Vorbind despre ofensiva Armatei Roșii la Lviv, Maiski accentuase asupra oportunității de a rezolva o dată pentru totdeauna chestiunea (unirii – cf. autor.) Ucrainei și că Uniunea Sovietică va acapara toate aceste teritorii. La întrebarea lui Beneš cu privire la RS, Mai­ski doar a „zâmbit”, și atunci Beneš a replicat: „Acesta este pământul nostru, noi avem acest drept... Pentru noi soluția nu poate fi decât dublă: fie ea rămâne la noi, fie în cazul în care (URSS –cf. autorului) va fi vecinul nostru și va cere acest teritoriu noi nu ne vom pronunța împotrivă. Nici polonezii, nici ungurii, mai ales ei, nu trebuie să o posede”16. Această poziție a lui E. Beneš, referitoare la perioada anilor 1939-1941, istoricii o înțeleg cât se poate de inechivoc: „RS ar trebui să ne aparțină nouă sau Rusiei, niciodată maghiarilor”.
Având astfel două versiuni aproape diametral opuse ale începutului relațiilor cehoslovaco-sovietice, este foarte important să fie elucidate punctele de vedere. Cercetători din diferite școli istoriografice (istoricul american de origine cehă Milan Hauner și cercetătoarea de la Moscova Valentina Maryina) înclină să dea crezare înregistrărilor lui Beneš. Ambii istorici, la rândul lor, apelează la notițele martorului ocular al acelor evenimente: șeful cancelariei lui Beneš, Jaromír Smutný. Acesta susține că, în acea vreme, într-unul din ordinele lui Beneš pentru mișcarea de rezistență din Cehoslovacia scria clar: „Ucraina Subcarpatică noi o cerem pentru republica noastră, în caz dacă în vecinătate nu va fi Rusia”17. 
În Occident, în octombrie-noiembrie 1939, circulau numeroase zvonuri că URSS intenționa să anexeze RS. Beneš însă era mai preocupat de informațiile primite de la Paris, în octombrie 1939, cu privire la împărțirea sferelor de influență între URSS și Germania. Potrivit acestor informații, Moscova ar fi fost gata să recunoască RS, împreună cu Ungaria, Slovacia și Protectoratul din Boemia și Moravia, ca aparținând Berlinului, ceea ce ar fi spulberat iluziile nutrite de el.
 
VII. Statul Slovac și chestiunea Ucrainei Carpatice
Încă în 16 septembrie 1939 Uniunea Sovietică a recunoscut de facto și de jure Republica Slovacă și a stabilit cu ea relații diplomatice. După sosirea la Moscova a ambasadorului slovac, în decembrie 1939 ambasada Cehoslovaciei a fost desființată, iar ambasadorul de atunci al Cehoslovaciei, Zdeněk Fierlinger, a întrerupt temporar relațiile instituționale cu E. Beneš. Din acel moment și până în iulie 1941 Beneš și Maiski nu s-au mai întâlnit. După cum s-a demonstrat recent, Z. Fierlinger încă în 19 septembrie 1939, la o întâlnire cu șeful Departamentului Central al Comisariatului Poporului al Afacerilor Externe (CPAE, mai târziu – Ministerul Afacerilor Externe), A.M. Alexandrov, și-a exprimat speranța că Ucraina Subcarpatică va fi ocupată de Armata Roșie, „ceea ce ar corespunde intereselor viitoarei Cehoslovacii, care ar avea frontiere cu URSS”. Potrivit lui, „guvernul cehoslovac a dorit și mai înainte această aderare, dar o împiedica teritoriul polonez”18. Despre toate acestea, desigur, Fierlinger nu-i raportase atunci lui Beneš.
Imediat ce la Bratislava, pe 2 februarie 1940, a sosit ambasadorul sovietic G. M. Pușkin, Slovacia este invadată de zvonuri legate de dorința URSS „să-și ia Ucraina Carpatică”. Aceste zvonuri, se pare, erau lansate de conducerea supremă a Slovaciei. Despre acest lucru s-a discutat și la întrevederea dintre diplomatul sovietic cu ministrul de Externe F. Dyurchansky (Фердінанд Дурчанські), în data de 9 mai 1940.
Grupul acestuia, temându-se de o transformare completă a Slovaciei într-o marionetă a Berlinului, visa la o frontieră comună sovieto-slovacă. Aceste temeri au fost exprimate în timpul conversației dintre Pușkin și Dyurchansky în 16 iulie 1940. Și, după cum reiese din discuția dintre ambasadorul german la Moscova, Shulenburg, și ministrul de Externe sovietic, Molotov, din 25 iunie 1940, Uniunea Sovietică pretindea doar la ultima parte care-i lipsea din „Ucraina unită” – Bucovina, aflată în componența României.
 
VIII. Edvard Beneš și promovarea ideii integrității Cehoslovaciei postbelice
În această perioadă de timp, începând din toamna anului 1939 până în vara anului 1941, E. Beneš a reamintit ori de câte ori avea ocazia de Rutenia Subcarpatică, vorbind despre această regiune ca despre o parte integrantă a Cehoslovaciei. De exemplu, în memorandumul „Cehoslovacia după război”, care a apărut în martie 1940, era vorba despre încălcarea arbitrajului de la Viena (2 noiembrie 1938), ca rezultat al alipirii la Ungaria a 500 mii de rusini după anexarea Ruteniei Subcarpatice în martie 1939.
„Problema Ruteniei Subcarpatice – se declară în document – o vom lăsa viitorului, așteptând unele evoluții în Europa Centrală și având în vedere că în primul rând rutenii, ei înșiși, trebuie să-și exprime voința și opiniile cu privire la această chestiune, la fel ca și în 1918, când s-au exprimat liber în favoarea Cehoslovaciei”19. Aproape același lucru Beneš l-a afirmat într-una din prelegerile sale ținute la Universitatea din Oxford, în martie 1940: „Problema Ruteniei Subcarpatice va fi decisă prin vot liber după război”20. 
Liderul Cehoslovaciei compensa pauza în relațiile cu URSS prin intensificarea relațiilor cu Occidentul. În 21 iulie 1940 E. Beneš fondează, la Londra, Consiliul de Stat (în continuare: CS) „în calitate de organ consultativ al Președintelui Republicii și filială a organului de control ...”, compus din 40 de persoane (ulterior a fost extins la 50). CS a existat până la 11 octombrie 1944. Pentru a reprezenta interesele populației slave din RS în CS, pe 12 octombrie 1940 a fost numit Pavel Tsibere (05.05.1910 - 28.06.1979) – doctor în drept, fost șef al Uniunii Agrare a Tineretului din RS, secretar general al Consiliului Popular Central al Rusinilor (fondat în 11 noiembrie 1938), rusofil de orientare, rusin de origine etnică21. P. Tsibere a fost membru al sectorului financiar și economic (în 1942, transformat în economic și social) al CS. În afară de el, responsabil de afacerile RS în CS, de asemenea, era un vechi prieten al rutenilor subcarpatici, ministrul de stat, inginerul Jaromir Nechas. 
 
IX. Chestiunea Ruteniei Subcarpatice în contextul relațiilor internaționale din Europa Centrală
În timp ce P. Tsibere se obișnuia cu noul său rol de apărător al intereselor RS, regiunea nu dispărea din atenția diplomației sovietice. Astfel, la 4 noiembrie 1940 consulul general al URSS la Praga (Protectoratul german de Boemia și Moravia), Kulikov, a informat conducerea de la Moscova că la el în vizită a fost delegația Filialei din Praga a rusinilor (în interpretarea sa, „a ruşilor”) a Consiliului Național al Ruteniei Carpatice. Delegația i-a transmis un manifest, „Cu privire la aderarea Ruteniei Carpatice la Rusia”, semnat de președintele I. Shlepytsky (Шлепицкий), cu rugămintea de a transmite acest document „Consiliului de Miniștri al URSS”. Însă Moscova oficială, până a fi atacată de Germania, a păstrat neutralitatea în această problemă.
În schimb, cehii, în timpul negocierilor cu polonezii privind fondarea Confederației cehoslovaco-poloneze, la sfârșitul anului 1940, au respins categoric posibilitatea de a lăsa RS în componența Ungariei sau alipirea ei la Polonia. Noile lor argumente au fost următoarele: „Nu vom renunța în niciun caz la Rutenia Subcarpatică, dar nu din considerente de prestigiu. Rutenia Subcarpatică ni s-a alăturat în mod benevol și noi ne-am asumat responsabilitatea de a salva acest nefericit popor slav de la maghiarizare. Vom onora această obligație. În al doilea rând, Rutenia Subcarpatică este pentru noi singura regiune care leagă Republica noastră la sud cu România și cu regiunea Mării Negre”22. Cehii manevrau şi ei, și problema RS pentru ei nu era pe ultimul loc.
În data de 12 ianuarie 1941 în cadrul CS a fost creată „Cancelaria pe problemele Ruteniei Subcarpatice” în frunte cu P. Tsibere (pe durata a doi ani). Acesta obținea în fiecare lună suma de 75 de lire sterline, în calitate de reprezentant al CS, și 10 lire sterline pentru conducerea „cancelariei carpatorusine”. Tsibere a fost ajutat în acest post de emigrantul rus albgardist, originar din Kuban, Gheorghi Falkovych. Rusofilul P. Tsibere fondează la Londra „Societatea prietenilor Ruteniei Subcarpatice”, stabilește legături cu emigrația rutenilor carpatici din Statele Unite ale Americii, Canada și Uniunea Sovietică, unde peste puțin timp va ajunge și el.
În memorandumul „Obiectivele cehoslovace pentru perioada de pace”, elaborat de E. Beneš pe 1/2 februarie 1941 pentru guvernul Marii Britanii, la solicitarea lui B. Lockhart – reprezentantul britanic în guvernul cehoslovac aflat în exil la Londra –, la secțiunea b) se preciza: „Republica Cehoslovacă consideră Rutenia Subcarpatică drept parte integrantă (!) a teritoriului său și nu va renunța niciodată la acest punct de vedere. Acordul de la München nu se referea în niciun fel la acest teritoriu. De la această parte a republicii autonome au fost rupte unele regiuni, cu toate acestea, el nu se referea deloc la problema fundamentală a apartenenței acestei provincii la Republica Cehoslovacă. Dimpotrivă, guvernul maghiar prin semnătura sa, pusă sub hotărârea de la Viena, a recunoscut pentru prima dată, în mod voluntar și solemn, că acest teritoriu aparține Cehoslovaciei”23.
La alineatul 2 din Memorandum se menționa, de asemenea, că în urma arbitrajului de la Viena, între altele, de Rutenia Subcarpatică au fost izolate trei orașe și regiuni importante: Ujgorod cu împrejurimile, Mukacevo cu împrejurimile și oraşul Beregovo cu împrejurimile. „Rutenia Subcarpatică nu se poate dezice nici de Ujgorod, nici de Mukacevo. Ujgorodul a fost întotdeauna capitala acestei provincii, a fost întotdeauna centrul cultural al tuturor rusinilor subcarpatici și în general n-a avut o majoritate maghiară. Orașul Mukacevo a fost al rutenilor și evreilor, în niciun caz n-a fost maghiar, el este un oraș care a fost centrul economic al întregii regiuni. În legătură cu zona Beregovo, unde majoritatea locuitorilor erau maghiari, putem ajunge la un acord.”
Și, în sfârșit, la alineatul 3 se constata că „În timpul invaziei militare în Rutenia Subcarpatică armata ungară a ocupat, de asemenea, o parte din estul Slovaciei, care se învecina cu Rutenia Subcarpatică, dar nu aparținea acestei provincii autonome. Guvernul maghiar, în scopul anexării acestor regiuni, le-a alipit la Rutenia Subcarpatică. Și aceste regiuni trebuie retrocedate Cehoslovaciei”24. 
La această etapă (septembrie 1939 – iunie 1941),
E. Beneš, care notase că „Rutenia Subcarpatică – să fie cu noi sau cu Rusia”, folosindu-se de faptul că URSS era prietenă „la nebunie” cu Germania și nu manifesta un mare apetit pentru ceea ce se afla dincolo de Carpați, a substituit-o cu prima cerință, recte a adoptat formula: „Rutenia Subcarpatică să fie cu Cehoslovacia”. Beneš nu știa pe atunci că în politică, și mai ales în politica teritoriilor de frontieră, niciodată să nu spui „niciodată”.
 
Concluzii 
Pe baza faptelor menționate mai sus, se pot trage următoarele concluzii: 1. După Conferința de la München (septembrie 1938) atenția principalelor țări europene era îndreptată spre Cehoslovacia, care în cele din urmă s-a dezmembrat în mai multe părți, dintre care, grație sprijinului neoficial al Germaniei, un rol interesant l-a jucat un anumit timp Rutenia Subcarpatică autonomă – Ucraina Carpatică, condusă de guvernul ucrainean al lui Augustin Voloșin; 2. Spre deosebire de Iosif Stalin, care nu manifestase niciun interes față de această regiune până în primăvara anului 1939, E. Beneš considera Ucraina Subcarpatică o provincie care făcea parte din componența Cehoslovaciei de până la Conferința de la München, deși nu era complet convins de acest lucru. 3. În zilele de 22 și 23 septembrie 1939, în cadrul discuțiilor neoficiale dintre președintele cehoslovac E. Beneš și ambasadorul sovietic la Londra, Ivan Maiski, liderul Cehoslovaciei dezmembrate, nerecunoscut încă de țările occidentale, nu excludea posibilitatea ca în viitor (de ex., după război) Rutenia Subcarpatică să devină parte a RSSU/URSS.
Pagini îngrijite de Aleutina Saragia
 
Note
1 Edvard Beneš, Reč o problému Podkarparském a jeho vztahu k československé republice, Praha, 1934; reeditat: Podkarpatsko a jeho vztah k československu (1996); reeditat: Edvard Beneš a Podkarpatská Rus, Ujgorod, 2006, ș.a.
2  Milan Hauner, Edvard Beneš v Chicagu a počátky druhého odboje, în Historie a vojenstvi, 1996, nr.  1, p. 31-55.
3 Vezi detalii: Milan Hauner, «We Must Push Eastwards!» The Challenges and Dilrmmas of President Beneš after Munich, în Journal of Contemporary History, Vol. 44 (4), 2009, p. 619-156.
4 Timothy Snyder, Pământ stropit cu sânge: Europa între Hitler și Stalin: monografia Grani-T, Kiev, 2011, p. 125-127.
5 Piotr Vandych, Preţul libertăţii. Istoria Europei Centrale şi de Est din Evul Mediu și până în prezent. Trad. din engleză. În prima și a doua ediție a Sofiei Graciov, ediția științifică a traducerii și postfeţei: Andriy Portnov, Critica, 2004, p. 288.
6 József Botlik, Közigazgatás és nemzetiségi politika Kárpátalján. I. Magyarok, ruszinok, csehek és ukránok, 1918-1945…, old. 352, 387.
7 Michael Winch, Republic for a day...; Майкл Вінч, «Одноденна держава»…
8  Citat după: Edvard Beneš a Podkarpatská Rus, Ujgorod, 2006, p. 22.
9 Ibidem, p. 37-38. Este vorba despre așa-numita Mica Antantă (Cehoslovacia, România, Iugoslavia), creată în anul 1926 pentru confruntarea cu Ungaria și politica ei în ceea ce privește revizuirea frontierelor după Tratatul de la Trianon din anul 1920.
10 Edvard Beneš a Podkarpatská Rus…, p. 39.
11 Citat după: Ivan Pop, Rutenia Subcarpatică – Ucraina Carpatică – Kárpátaljai terület – Ucraina Transcarpatică (1938-1945.)…, p. 57-58.
12 I.V Stalin, Problemele leninismului, Moscova, 1947, p. 571-572; Valentina Maryina, Ucraina Transcarpatică (Rutenia Subcarpatică) în politica lui Beneš și Stalin..., p. 6-13. 
13 Volodymyr P. Stahіv, Original cit., p. 163-225; Dmytro Zlepko, Or. cit., p. 249-308.
14 Milan Hauner, Edvard Beneš v Chicagu a počátky druhého odboje, Historie a vojenství, nr. 1, 1996, p. 31-55.
15 Valentina Maryina, Ucraina Transcarpatică (Rutenia Subcarpatică) în politica lui Beneš și Stalin..., p. 20.
16 československo-sovétské vztahy v diplomatických jednáních. 1939-1945, Dokumenty, Díl. 1. Brezen 1939 – červen 1943, Praha, 1998, p. 87.
17 Dokumenty z historie československé politiky 1939-1943, Sv. 1. Vztahy mezinárodno-diplomacie k politice československé emigrace na západé, Ed. L. Otáholová a M. Cervinková, Praha, 1966, nr. 69, nr. 288; češi a sudetonémecká otázka. 1939-1945. Dokumenty, Pragha, 1999, p. 20.
18 J. Némeček, československá diplomatická mise v Moskvé (brezen − prosinec 1939), Príloha 1, în Moderní déjíny, 4, Praha, 1966, p. 20-42.
19 češi a sudetonémecká otázka. 1939-1945. Dokumenty, Praha, 1999, p. 46-47.
20 Dokumenty z historie československé politiky 1939-1943, Sv. 1. Vztahy mezinárodno-diplomacie k politice československé emigrace na západé..., p. 84.
21 Encyclopedia of Rusyn History and Culture…, р. 501; Enciclopedia istoriei și culturii rutenilor carpatici…, p. 795-796.
22 Dokumenty z historie československé politiky 1939-1943, Sv. 1. Vztahy mezinárodno-diplomacie k politice československé emigrace na západé..., p. 205-206; Valentina Maryina, Ucraina Transcarpatică (Rutenia Subcarpatică) în politica lui Beneš şi Stalin…, p. 23.
23 La primul arbitraj de la Viena al Germaniei și Italiei, în
2 noiembrie 1938, Ungariei i-au fost transmise părțile de sud ale Slovaciei și Ruteniei Subcarpatice, majoritatea populației cărora o constituiau maghiarii – autor. Vezi textul documentului: československo-sovétské vztahy v diplomatických jednáních. 1939-1945, Dokumenty, Díl. 1. Brezen 1939 − červen 1943…, Doc. nr. 75, p. 181-182; Valentina Maryina, Ucraina Transcarpatică (Rutenia Subcarpatică) în politica lui Beneš şi Stalin…, p. 184-185.
24 československo-sovétské vztahy v diplomatických jednáních. 1939-1945, Dokumenty, Díl. 1. Brezen 1939 − červen 1943…, Doc. nr. 75, p. 182; Valentina Maryina, Ucraina Transcarpatică (Rutenia Subcarpatică) în politica lui Beneš şi Stalin…, p. 185.