Parteneri

Avatar, un conchistador în paradis

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Avatar, un conchistador în paradis

imaginea utilizatorului Marcel Gherman

Faimosul film de ultimă oră al lui James Cameron reia povestea conchistadorului ajuns într-o fascinantă Lume Nouă. Va rezista oare omul în faţa utopiei perfecte, sau instinctele sale distructive vor prevala în mod inevitabil? Pelicula propune spectatorilor o călătorie la distanţă de ani-lumină, pentru a regăsi, de fapt, o imagine metamorfozată a planetei Pămînt, care se manifestă deopotrivă ca un paradis şi ca un infern. Naturii serene din „Avatar”, simbol al păcii şi armoniei, i se opune tranşant spectrul ororilor trecutului, al războiului, genocidului şi totalitarismului care continuă să planeze asupra lumii. În acest moment cardinal, în care umanitatea se îndreaptă spre orizonturi incerte, filmul pune în discuţie o serie de probleme esenţiale pentru destinul ei de mai departe.
Dihotomia dintre personajul Jack Sully şi antipodul său, colonelul Miles Quaritch, aminteşte de un episod real din timpul Conchistei. Doi marinari spanioli naufragiaţi au fost preluaţi de un trib amerindian. Unul dintre ei s-a ataşat de aborigeni şi a ajuns chiar să-i susţină în lupta lor pentru supravieţuire, devenind un prototip al eroului din filmul „Dansînd cu lupii”. Celălalt însă nu a fost în stare să suporte această lume străină şi a părăsit-o cu prima ocazie. Această contrapunere a extremelor îl va urmări pe om chiar şi la capătul universului.
Protagonistul filmului „Avatar” ia o decizie cu consecinţe deosebit de grave. El renunţă la propria umanitate, înfăţişată de vechiul său corp mutilat, optînd pentru o existenţă post-umană. Procedura prin care visele sale devin realitate reprezintă clar un simbol cyberpunk: disoluţia conştiinţei umane într-un ocean digital. În acelaşi timp, referinţele tehnologice se îmbină armonios cu ideile noii filosofii Gaia, un gen de panteism ecologic, care-l identifică pe Dumnezeu cu forţele tămăduitoare ale naturii. Credinţa în nemurirea sufletelor într-un „mainframe” al spiritului Gaia, înfăţişată în „Avatar”, coincide cu viziunea expusă de regizorul Lars Von Trier în ultimul său film „Antichrist”, cea de a deveni mai puţin civilizaţi şi de a afla refugiu în natură.
Realizînd ideea unei tehnologii organice, filmul lui Cameron confirmă faptul că grafica de computer a devenit o ştiinţă şi o artă. Procedeele de creare a unei realităţi iluzorii se află într-o continuitate directă cu cercetările artiştilor din Grecia Antică, care imitau natura, pentru ca mai apoi să o depăşească. Dacă Michelangelo şi Da Vinci ar fi trăit în secolul 21, ar fi practicat şi ei computer science.
Fulminantul succes al peliculei „Avatar” se datorează în bună parte capacităţii autorilor săi de a se adapta la preferinţele de moment ale publicului mondial. În acest context, cinematografia science-fiction se manifestă ca fiind cel mai popular gen. O dovadă este fervoarea provocată de „Star Wars”, „Matrix”, sau „Terminator”. Deşi par neverosimile, subiectele acestor filme transmit cu precizie pulsul lumii de azi.
Prin efortul său de a imagina o lume străină, „Avatar” poate fi comparat doar cu pelicula „Alien”. Spre deosebire însă de realitatea de coşmar din „Străinul”, noua producţie a lui James Cameron prezintă un adevărat Eden audiovizual. Această estetică luxuriantă a fost anticipată încă în „Star Wars. Episode 1 – The Phantom Menace” (1999), fiind pusă în valoare de George Lucas la sugestia unor graficieni japonezi din industria filmului de animaţie. Noul joc „Final Fantasy XIII”, care s-a vîndut într-un milion de exemplare în primele 24 de ore de la lansare doar în Japonia, aplică un stil de grafică similar. Pentru unii, astfel ar putea arăta „paradisul pe pămînt”.
După apariţia filmului „Jurassic Park”, a devenit clar că tehnologiile computerizate vor avea de jucat un rol decisiv în cinematografie. La fel de importantă s-a dovedit a fi metoda motion-capture, care, de la mijlocul anilor 90, este utilizată frecvent în jocurile de computer, în defavoarea secvenţelor filmate. Prin această metodă, aplicată şi în filmul „Avatar”, gesturile actorilor sînt scanate şi transpuse unor personaje virtuale. Tehnologia motion-capture nu presupune neapărat dispariţia actorilor reali, ci ar putea, din contra, să amplifice forţa expresiei actoriceşti, suprapunînd pe chipurile artiştilor măşti fantasmagorice.
Opţiunea lui James Cameron pentru un limbaj vizual asociat unui scenariu relativ simplu rezonează cu recentele teorii ale unei arte post-dramatice, care nu pune accent pe forma temporală şi pe dezvoltarea personajelor, ci pe corp şi pe ambianţă. „Avatar” reflectă astfel şi o schimbare de paradigmă artistică. Este evident că lumea nu mai e aceeaşi, chiar se constată mutaţii vizibile în natura umană. Din această perspectivă, filmul „Avatar” semnalează în mod pozitiv capacitatea artiştilor de azi de a inventa noi forme şi o evoluţie continuă a forţei lor  imaginative.
Pe de altă parte, pelicula „Avatar” va stimula cu siguranţă industria hollywoodiană, la fel cum a făcut-o „Star Wars”, conducînd de asemenea la apariţia altor „Godzile” cinematografice, care urmăresc succesul financiar şi mai puţin cel artistic. Creaţia lui James Cameron este o lecţie perfectă de film dată unor cineaşti orgolioşi, ale căror realizări nu sînt nici artă şi nici divertisment, care preferă să recicleze scheme uzate, neavînd curajul să exploreze teritorii noi.
„Avatar” surprinde de asemenea prin precizia cu care se branşează la imaginarul colectiv. Tensionatul duel cu robotul mecha din scena finală, o prezenţă ciudată într-o peliculă americană, este inspirat de filmele de animaţie japoneze, în care aceste pitoreşti „unităţi de luptă” au devenit obligatorii, datorită popularităţii de care se bucură. Iar nava din scena de introducere aminteşte de scurta aventură de „turist spaţial” a lui James Cameron, avînd aspectul unui space shuttle sau al Staţiei Orbitale Internaţionale.
Imaginea unei jungle extraterestre i-a fascinat mereu pe artiştii science-fiction, iar „Avatar” oferă o primă ocazie de a aplica acest motiv în cinematografie, el fiind deja exploatat în perioada incipientă a jocurilor de computer. Bunăoară, eroul din „Flashback” se trezeşte fără memorie în mijlocul unei jungle de pe un Titan teraformat. Acţiunea din „Generations Lost” are loc la fel pe o planetă îndepărtată acoperită de jungle. O parte din urmaşii unor colonişti sosiţi cîndva de pe Pămînt şi-au uitat trecutul şi au devenit aborigeni, iar alţii, populînd o navă spaţială de pe orbita planetei, s-au transformat în oameni-maşini şi şi-au pierdut umanitatea. Numele planetei Pandora din „Avatar” se asociază cu mitul grec, dar şi cu planeta pe care se desfăşoară acţiunea din continuările romanului „Destination Void” al lui Frank Herbert. Eroii săi sînt teleportaţi pe această planetă de o inteligenţă artificială cu puteri supranaturale.
Filmul „Avatar” abundă în scene incredibile, care lasă o impresie covîrşitoare asupra spectatorilor: „hipopotami” cu botul de rechin-cap-de-ciocan, cîini cu şase labe, cai care se hrănesc cu nectar, plante bioluminescente şi dragoni ieşiţi direct din basme. Multe persoane care au vizionat „Avatar”-ul de două sau trei ori la cinematograf au declarat că este cel mai frumos film pe care l-au văzut în viaţa lor. Dar cel mai important aspect al „Avatar”-ului este faptul că această peliculă conţine o mare doză de adevăr. Recent, astronomii au confirmat existenţa a peste o sută de planete din afara sistemului solar care ar putea susţine viaţa. Chiar şi pe Marte a fost găsită apă şi bacterii fosilizate. Pandora din „Avatar” a fost inspirată de o planetă descoperită nu demult în sistemul Alfa Centauri A, care ar putea avea condiţii similare celor de pe Pămînt.
Perspectiva existenţei unei exobiologii şi chiar a unei xenoetnologii depăşeşte imaginaţia. Iar un contact real cu marele necunoscut s-ar dovedi a fi infinit mai terifiant decît minunatele imagini din filmul „Avatar”.

axxnws

dawdhgj axxnws