Categorii

Parteneri

Atemporalitatea orientală şi progresul occidental

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Atemporalitatea orientală şi progresul occidental

imaginea utilizatorului Marcel Gherman
articol: 

Viziunea europeană asupra lumii presupune existenţa unui Început, a unei Geneze, a unui moment primordial în care Universul s-a ivit din neant şi a unui Sfîrşit, a unei Apocalipse, a unei disoluţii finale. În schimb, civilizaţiile orientale plasează în Centrul lumii o Nirvana, o atemporalitate, care nu a fost creată nicicînd şi nu va dispărea niciodată. În Occident persistă concepţia de timp liniar, conform căreia lumea se află într-un progres continuu de la forme simple spre structuri tot mai complexe. Iar orientalii au viziunea unui timp ciclic, în care toate evenimentele din prezent s-au repetat din nou şi din nou în trecut şi se vor manifesta mereu în viitor.
Urmînd ideea că imaginea unei realităţi ultime, a unui adevăr final ar fi constituită din coexistenţa simultană a tuturor opuşilor, dintr-o coincidentia oppositorum, este deosebit de interesant şi pasionant să observăm cum se integrează într-o totalitate cele două viziuni, cea occidentală şi cea orientală, progresul şi atemporalitatea.
Culturile occidentale se află într-un proces continuu de transformare, urmînd o evoluţie în plan istoric. Dacă forţa motrice a acestei evoluţii este un anume spirit de expansiune european, atunci destinaţia spre care se orientează istoria rămîne orice s-ar spune o enigmă.
În acelaşi timp, există culturi tradiţionale care rămîn neschimbate pe parcursul unor milenii. Ele se situează ca şi cum programatic într-un plan anistoric. Miturile şi tradiţiile imemoriale ale acestor culturi fac ca modul de viaţă al reprezentanţilor lor să fie suficient sieşi. În pofida ascetismului pe care îl impun astfel de culturi, există în ele o experienţă a relaţiei armonioase cu forţele naturii şi o cunoaştere profundă incifrată în ritualurile şi simbolurile magice, care au o valoare incontestabilă pentru omul occidental.
Acest raport dintre evoluţie şi atemporalitate poate fi ilustrat prin relaţia dintre muzica clasică europeană şi cea indiană. O compoziţie clasică se distinge printr‑o structură determinată. Fiecare notă şi nuanţă îşi are un rol precis în cadrul unei progresii logice, a unei dezvoltări raţionale a piesei, care începe şi se termină printr-o Tonică, dacă e să ne exprimăm într-un limbaj muzical. Iar o piesă indiană improvizată nu are început şi nici sfîrşit, ea poate fi interpretată la infinit. Marea calitate a unui artist indian constă în faptul că acesta reuşeşte să se regăsească în fluxul timpului, pentru el repetiţia nesfîrşită a fenomenelor nu este un motiv de frustrare, ci un obiect de contemplare şi o sursă de beatitudine perpetuă.
Din această perspectivă, relaţia dintre Occident şi Orient apare ca o dualitate dintre raţionalism şi spiritualitate. Într-un cadru geografic, Statele Unite se situează la extrema materialismului. Pînă şi mişcările new age americane sînt în mare parte afectate de o anumită superficialitate, de o formă de pragmatism şi materialism. În acest context, popoarele din Europa de Est se plasează într-o zonă oarecum intermediară între materialismul occidental şi spiritualitatea orientală, aflîndu-se în posesia unor calităţi comune ambilor poli. Valorificarea acestei fuziuni a opuşilor ar fi extrem de benefică pentru cultura est-europeană. Exploatarea concomitentă a potenţialului educaţiei clasice sistematice şi a sensibilităţii est-europenilor pentru iraţional şi intuitiv, dar şi a unui pragmatism moderat, ar transforma această zonă, în condiţii de libertate, democraţie şi prosperitate, într-un model de cultură cu o influenţă considerabilă asupra întregii lumi.
Cele două viziuni asupra lumii, cea occidentală şi cea orientală, presupun concomitent existenţa şi absenţa unui sens al vieţii. Spre deosebire de europeni, care se află mereu în căutarea unei cauze care să explice fenomenele naturale şi evenimentele istorice, orientalii percep lucrurile ca pe un dat, pentru ei totul există pur şi simplu, dincolo de orice explicaţie sau sens raţional.
Lumea s-a situat pe două nivele, unul istoric, al conflictelor şi contradicţiilor, pe care se desfăşoară o evoluţie, şi o dimensiune metafizică, de dincolo de timp. Tradiţia Sufi defineşte această dimensiune metafizică prin termenul alam al-mithal, care înseamnă „non-discriminare”, „absenţa multiplicităţii”. Ea reprezintă elementul static, imuabil, continuitatea care se perpetuează independent de procesele istorice. Este o perfecţiune subtilă a lumii care rămîne neafectată de imperfecţiunea sa aparentă şi e percepută ca pe un sentiment intuitiv de plenitudine de către fiecare om, în fiecare moment al vieţii sale, chiar şi în cele mai dificile situaţii. Reprezentanţii culturilor tradiţionale interpretează această idee de atemporalitate ca pe o perspectivă plină de speranţă a unui Nou Început care urmează mereu după orice catastrofe ale istoriei.
Ideea unei dimensiuni atemporale a vieţii şi istoriei s-a asociat invariabil cu obsesia perpetuă a omului de a atinge nemurirea. Scriitorul William Burroughs a schiţat într-una din lucrările sale o evoluţie a mijloacelor prin care oamenii din diverse timpuri încercau să devină nemuritori. Bunăoară, în Egiptul Antic se practica mumificarea, totuşi această metodă prezintă anumite inconvenienţe. Să rămîi blocat într-un muzeu în timpul unor bombardamente ar fi o situaţie destul de neplăcută. William Burroughs descrie dificila migraţie spre Paradisul din „luxoasele reşedinţe Westwood”, înfruntînd „patrule de demoni” şi se întreabă judicios dacă sufletul poate supravieţui unei explozii nucleare. Dar optează pînă la urmă pentru o altă formă de nemurire. Maestrul Zen de tragere cu arcul le-a spus discipolilor săi: „Atunci cînd veţi trage, voi fi cu voi!” Şi într-adevăr, de fiecare dată cînd aceşti discipoli îşi încordau arcurile, maestrul era alături de ei, prin învăţăturile sale. Astfel, inspirîndu-se din tradiţia unei discipline spirituale orientale, din non-conformismul Zen buddhist, fondatorul curentului Beat şi-a imortalizat propria personalitate prin intermediul operei sale, care a format cîteva generaţii de americani. În ultimă analiză, logica culturilor occidentale şi a celor orientale conduce spre o deducţie unică.