Mi-am dat întâlnire cu Arzu în Jardin du Luxemburg la patru după-amiază. Mi-a spus la telefon că vrea să-mi mărturisească ceva foarte important. Nu aveam nicio îndoială că trebuia să fie vorba de o relaţie sentimentală în care se antrenase.
- Era şi timpul, mi-am zis. Hai s-o auzim, că ar putea fi interesantă, şi m-am îndreptat spre Gradină cu mult înainte de ora fixată.
Vin ades să rătăcesc aici. Toamna din acest an, frumoasă şi sigură de puterea ei seducătoare (asemeni unei femei inteligente, trecută prin multe, dar care reuşeşte totuşi să-şi păstreze un aer vag de prospeţime şi inocenţă) îşi etala, la finele lui septembrie, toate graţiile. Aduse cu farmecele-i irezistibile s-o însoţească, curtenitor, un soare blând care-şi risipea generos de dragul ei lumina pe cerul profund albastru şi pătrundea jucăuş printre crengile copacilor. Gazoanele garnisite de flori multicolore dar cu preponderenţă de galben şi violet, à la Luchian, îi dădeau un aer de nobleţe aparte şi ea-şi revărsa cu duioşie gratitudinea pentru cei care-i admirau şi-i onorau prezenţa regală.
Am găsit un scaun liber în preajma Fântânii Médicis, străjuită la izvoare de miticul Polyphème, ce priveşte de câteva secole [cu gelozie] de pe stanca înaltă scena erotică dintre Arcis şi Galateia, îmbrăcaţi de Auguste Louis Ottin în stilul italian din secolul XVII şi fără haine pe ei. Ori de câte ori mă opresc în faţa acestor sculpturi, trăiesc acut sentimentul că Ciclopul în bronz este, de fapt, Zmeul din povestea românească Fata din Grădina de Aur (cea care l-a inspirat pe Eminescu să scrie Luceafărul) şi nu mai sunt sigură pe cine stă să se prăvale stânca din legendă ca să omoare din gelozie: pe fata împăratului din Grădina de Aur a folclorului românesc ori pe Arcis, păstorul din Sicilia.
Dar cum tragedia, Slavă Domnului, întârzie să se producă, apa se prelinge liniştită de pe scările havuzului ca nisipul într-o clepsidră, animând frunzele căzute şi amestecându-le de-avalma cu peştii zglobii şi multicolori.
Îmi place să contemplu acest cadru feeric şi unic prin intensitate, accentuat şi de decorul plantelor agăţătoare plasate pe de o parte şi alta a canalului. Dirijate ca să formeze o ghirlandă în două etaje, ele prind în hora lor şi câţiva copaci maiestoşi ce-şi întâlnesc coroanele pentru a forma un coridor umbros şi agreabil ce armonizează perfect cu vazoanele de crizanteme de pe margini. Mă abandonez culorilor reflectate în apă, mă îmbăt cu mirosul discret de melancolie aruncat în aer şi mă las sedusă de această minunată energie a naturii ce pătrunde adânc în sângele meu. Îmi adun astfel „provizii” de frumuseţe şi căldură pentru atunci când nu se vor găsi cu atâta uşurinţă.
Până la venirea lui Arzu mai e timp suficient, aşa că vă îndemn să luaţi loc alături, să contemplăm împreună peisajul dar şi să vă dau câteva detalii despre cea pe care o aştept.
Am cunoscut-o acum vreo trei ani pe când lucra încă la Printemps (unul din cele mai mari magazine de modă din Paris) ca vânzătoare la un butic, unde, de obicei, făceam şi eu shopping. Sinceră să fiu, nu m-a impresionat deloc statutul ei de angajată în domeniu, pentru care nu avea nici cea mai mică vocaţie. Îmi alegeam singură atributele de vestimentaţie şi le asortam cum credeam mai bine, iar Arzu mă acompania cuminte, privindu-mă cu ochii ei frumoşi ce emanau un abur uşor de tristeţe şi melancolie, vorbind cu mine despre orice în afară de marfa de care eram interesată. Am intuit din prima că nimerise în comerţ complet din întâmplare şi am fost curioasă să ştiu cum. Dar prima întrebare pe care i-am pus-o (şi asta în cel mai tradiţional spirit parizian) a fost:
- De quelle origine vous êtes? /De ce origine sunteţi?/
De fapt, ar fi fost mai nimerit să fi întrebat „Din ce loc vă trageţi?”, expresia incluzând mai exact suma de informaţii ce ar fi putut potoli curiozitatea cuiva în a contura, fugitiv, personalitatea unui individ. Dar cum nu-mi venea, momentan, echivalentul în franceză, m-am mulţumit să rămân în registrul banal al acestui enunţ, când se întreabă, de obicei la Paris, ca să se ştie ce distanţă trebuie să se ia faţă de cel cu care te întreţii – şi asta în conformitate cu viziunea franceză asupra originii sale şi în dependenţă de imaginea ţării din care acesta se trage.
De îndată ce mi-a răspuns că e turcoaică, am profilat instantaneu pe imaginea ei nu doar ambiţia Turciei de a se apropia de Comunitatea Europeană şi încăpăţânarea autorităţilor de la Ankara de a nu recunoaşte genocidul armean, ci şi memoria sângelui (ce-i drept, resemnată deja) ce-o mai păstra despre nelegiuirile Imperiului Otoman faţă de ţărişoara noastră, dar şi atmosfera fascinantă ce-o amprentase asupra mea Laureatul Premiului Nobel – Orhan  Pamuk – cu romanul „Mă numesc Roşu”.
Arzu, auzind de Moldova, mi-a destăinuit pe loc surpriza ce-o avuse în sezonul trecut pe o plajă din Turcia, unde venise să se scalde şi o moldoveancă de-a noastră foarte frumoasă.
- Părea coborâtă din picturile lui Bo­tticelli, zău. Când venea pe malul mării, toată lumea întorcea capul după ea, urmărind-o cu admiraţie. Nu am văzut niciodată o femeie mai frumoasă, mă asigura ea.
Aveam toate motivele s-o cred. Am tot emis de ceva ani către lume semnale disperate despre noi şi iată că au fost recepţionate. Ei, cum să nu te bucuri...
Dar să revenim la Arzu. Cum am aflat, între timp, ea nu este chiar o turcoaică tipică. Se refugiase în Franţa, împreună cu părinţii pe când avea doar 9 ani, din cauza represaliilor la care erau supuşi în Turcia ca fideli ai minorităţii religioase Alevism, mult mai modernă şi deschisă spre lume decât Islamul.
După ce ne-am împrietenit şi am ieşit împreună în repetate rânduri pe la cafenelele pariziene, cunoşteam multe amănunte despre povestea vieţii ei.
Iat-o, foarte sumar:
Acum vreo cinci ani, când îşi începuse doctoratul în drept cu tema Obţinerea şi pierderea naţionalităţii franceze între anii 1804-1927, ajunse la ideea că la cei 27 de ani ai săi ar fi fost timpul să-şi pună serios şi problema privind viaţa sa privată. Nu puteai zice, între noi fie vorba (şi o să vă convingeţi de asta când va veni la întâlnirea programată pentru ora patru după-amiază) că făcea parte din categoria femeilor care aruncă lumină oprind în loc inima bărbaţilor, dar nici că ar fi fost cineva care să nu se vadă deloc! Mai degrabă, am putea zice, că se băga singură în umbră. Şi asta şi din motiv că ea considera dificil să găsească persoana care i-ar corespunde. Alesul inimii ar fi trebuit, credea, să fie cineva care-i cunoştea tradiţia, îi împărtăşea religia şi-i vorbea limba, – valori de care rămase foarte ataşată. Dar să găseşti la Paris o astfel de persoană era cam complicat.
Soluţia i se părea a fi un lung sejur în Turcia, undeva pe malul mării, pentru a încerca să-şi întâlnească ursitul. Vorba românească: nu cauţi şi găseşti, dar dacă mai şi cauţi! – s-a adeverit şi pentru realitatea turcă. Iat-o, deci, nu zăbavă, pe Arzu a noastră sub soarele torid al unui august mediteranean (ce poate face minuni cu hormonii cei mai prizăriţi, darmite cu unii înfruntaţi de nişte opreliști forţate) îndrăgostită lulea de un tânăr turc care devenise interesat de o legătură cu ea. Idila s-a derulat încă câteva luni bune, până când cei doi au ajuns la capitolul căsătorie...
Bun, de aici încolo, dacă aş avea talentul Lidiei Bobână, ar urma să vă istorisesc o poveste ce-ar trebui să vă apuce de inimă cu o fată bună ce vrea să fie mireasă(!) şi cu un tânăr (turc) insensibil ce doreşte cu orice preţ să profite de banii şi dragostea ei, ca să ajungă în Europa... Vă las, iată, şansa să compuneţi istoria cum vă place mai bine, iar eu am să intervin doar la final pentru a vă aduce la cunoştinţă cum a procedat Arzu: După o lună de şedere în Franţa, când urma ca Cihan (aşa-l chema pe turc) să-şi prelungească viza de şedere, Arzu îi mărturisi că viaţa lor în doi a luat sfârşit. Dăduse deci şi ea, cum putuse, lovitura de graţie: obţinuse ca proaspătul şi aventurierul ei soţ să fie expulzat din spaţiul european şi intentase un proces – nu de divorţ –, ci chiar de suspendare a căsătoriei. Aşadar, cum nunta nu avusese loc, cearşaful înflorit nu s-a putut juca şi Arzu a rămas în continuare să-şi poarte virginitatea în Franţa ca pe o medalie de tinichea.
O cunoscusem chiar în primele luni după acest eşec sentimental şi o găseam evident marcată. O depresie profundă o determină, în cele din urmă, să plece de la Printemps (unde se angajase pentru a-şi putea rezolva o serie de probleme financiare prilejuite de mariaj) într-un lung concediu de boală, după care-şi dădu demisia, şi se întoarse, când se făcu mai bine, la doctoratul despre obţinerea şi pierderea cetăţeniei franceze.
Ne întâlneam uneori în acest răstimp pentru a o ajuta să se recupereze şi mergeam să vizităm împreună vreo expoziţie sau pur şi simplu ne plimbam pe străzile şi prin parcurile Parisului. Găsisem în Arzu multe trăsături comune cu felul nostru de a fi. Nu ştiu dacă similitudinile ţin de faptul că venim amândouă din Est, ori că, în definitiv, oamenii, indiferent de rasă şi naţionalitate, vor descoperi întotdeauna, cu un dram de bunăvoinţă reciprocă, un „ceva” comun care i-ar putea apropia.
Pentru a o ajuta să se lecuiască de tristeţe, am făcut-o să cunoască opera lui Cioran. Efectul a fost unul benefic. Prinse gust pentru el şi ne pierdeam (ori câştigam?) timpul împreună încercând să dezghiocăm silogisme ale amărăciunii. Iar pentru a ne impregna şi mai mult de aroma irepetabilă a gândirii sale, ne plimbam pe Rue L’Odeon în apropierea casei cu numărul 21, unde a locuit Emil Cioran împreună cu Simone Boué, care, cam la un an după moartea lui, s-a înecat în Oceanul Atlantic.
Câte speculaţii şi dispute înflăcărate ne-a pricinuit dispariţia misterioasă a celei care a ştiut să rămână timp de o viaţă în umbra filosofului şi a încarnat apoi, se pare, în mod atât de exemplar, ideea de sinucidere pe care Cioran a cultivat-o cu atâta talent! Femeia care iubeşte /fie chiar şi Ideea înaintea Celui care-o emite / – credeam noi cu Arzu, nu, aceasta nu va avea niciodată tupeul lui Friedgard Thoma (nemţoaica de care Cioran se îndrăgostise la 70 de ani şi căreia îi scria: „Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată”) să se întrebe de ce Cioran nu s-a sinucis şi a acceptat în schimb decrepitudinea fizică provocată de boală. Evident, această femeie a reuşit să-şi obţină un loc în posteritate lângă bătrânul filosof fără sistem dar cu atâta miez. Oare doar prin inteligenţă şi frumuseţe ori şi prin impostură? – ne întrebam noi.
Dar câtă bătaie de cap ne-a dat soarta celor 30 de manuscrise cioraniene, găsite în mansarda filosofului, după moartea lui Simone Boué şi scoase la licitaţie de o menajeră, cerând pe ele 150.000 de euro, când, de fapt, ele valorează peste un milion! Urmăream cu sufletul la gură evenimentele legate de acest subiect, ca să ne revoltăm rău de tot de decizia Tribunalului din Paris din decembrie 2008, care prevedea restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviinţă.
Arzu, de pe poziţii de cunoscător al jurisprudenţei franceze, mă încredinţa că până la urmă manuscrisele vor ajunge în bibliotecile universitare. Când? – întrebam eu nerăbdătoare şi afectată de parcă mi se făcuse o nedreptate personală. În definitiv, găseam conciliere în cafeneaua La mediterranee din faţa Teatrului Odeon, un local agreabil, elegant şi rafinat, decorat în stilul anilor ‘50 şi frecventat în epocă de Cioran, Eliade şi Ionesco, care au reuşit să marcheze în mod formidabil de atunci încolo atmosfera pariziană.
Sunt aproape sigură că de aici au pornit într-o zi, în trei, spre Catedrala Saint-Sulpice unde a fost făcută celebra fotografie, /cea din preajma havuzului, v-o amintiţi, bineînţeles/de care a făcut atâta caz Alexandra Laignel-Lavastine. Eu cu Arzu refăceam itinerarul ca pe un joc magic, în aşteptarea unui miracol care se dizolva discret în aer, instalându-se peste întreg Cartierul Latin, dar planând mai dens parcă în preajma Teatrului de la Huchette, unde intram împreună pentru a privi cele două piese legendare ale lui Eugen Ionesco – La Cantatrice chauve şi La Leçon. (Atenţie, vă rog, la ortografierea numelui Ionesco! Cu finalul în – O, nu în – U!) Nu se cade să-i pricinuim necazuri lui Marie-France, fiica dramaturgului, care se opune cu înverşunare evocării rădăcinilor româneşti ale tatălui său.
O iniţiez, deci, cum aţi înţeles, pe Arzu, metodic şi cum pot mai bine cu prezenţe culturale româneşti la Paris şi asta îmi dă o satisfacţie deosebită. Am dus-o şi la Atelierul lui Brâncuşi, din imediata apropiere a Centrului Pompidou, ca să înţeleagă de unde pornesc rădăcinile sculpturii moderne şi cât geniu trebuia să aibă un artist pentru a reuşi să sculpteze nu lucruri şi fiinţe, ci idei.
Statuia lui Eminescu creată de Ion Vlad şi plasată în preajma Bisericii Româneşti de pe strada Jean de Bauvais, în schimb, nu i-a plăcut prea mult. Zadarnic încercam eu s-o conving că sculptorul este un mare talent, nepreţuit poate, nici în România, nici în Franţa la justa‑i valoare încă, şi că lucrările lui surprind, printr-un aliaj neaşteptat de „energie şi de disperare, de vitalitate şi de eşec, de construcţie monumentală şi de ruinare lentă a formei până în pragul disoluţiei” (Pavel Şuşară), că ar încarna însăşi suferinţa, angoasa. Arzu insistă că sculptura poetului pe care ea nu-l cunoaşte deocamdată, nu-i evocă deloc figura unui geniu.
Ultima noastră escapadă românească la Paris a fost vizionarea filmului Les invites de mon piere, realizat de Anne Le Ny, cu participarea actorilor Fabrice Luchini, Karin Viard, Michel Aumont ş. a., lansat pe ecranele cinematografelor pariziene în primăvara lui 2010. Filmul surprinde furtuna declanşată de o moldoveancă /Tatiana, interpretată de Veronica Novac –/ în sânul unei familii de intelectuali francezi cu simpatii de stânga. Dispus s-o ajute pentru a-şi regulariza situaţia în Franţa, Lucien Paumelle, medic pensionar de 80 de ani, om de acţiune, implicat în multiple activităţi umaniste, ajunge să semneze cu tânăra femeie un mariaj blanc. Dar lucrurile se vor complica după ce bătrânul îşi va lua în serios rolul de soţ, dezmoştenindu-şi propriii copii şi ajungând pe un pat de spital în urma administrării unei doze exagerate de Viagra.
Filmul are mai multe niveluri. Cocteilul dintr-un amestec de şampanie şi fanta, preparat şi savurat de Tatiana (dar gustat şi de bătrânul medic), ca şi ţigara pe care aceasta o lasă să fumege într-un birou parizian, pătând splendida masă de nuc, stil Ludovic al XV-lea, sunt doar câteva din simbolurile ce se reţin.
Interpretările şi comentariile asupra filmului au fost şi rămân contradictorii. O parte dintre conaţionalii noştri s-au angajat chiar în manifestaţii de protest, cerând autorităţilor franceze interzicerea derulării filmului, ca fiind xenofob. La asta a contribuit considerabil şi regizorul care a luat o anume distanţă faţă de personajele sale, lăsând, civilizat, ca fiecare să-şi pledeze cauza şi să se facă cât se poate mai credibil. Pentru mine a fost surprinzător să constat cu această ocazie (şi asta graţie feciorului meu, Octavian, care m-a atenţionat) că între timp s-a schimbat şi relaţia mea cu Franţa. Acum câţiva ani (îi mărturiseam şi lui Vasile Gârneţ într-un interviu), Parisul mi se părea un Don Juan ce te seducea fulgerător şi te abandona cu uşurinţă fără să-i pese de sentimentele ce i le porţi. Ei bine, azi Franţa mi se pare a fi o stridie ce se deschide greu, dar dacă reuşeşti să găseşti drumul spre inima ei, îţi poate oferi chiar şi mult dorita perlă neagră…
Dar iat-o şi pe Arzu. Aţi recunoscut-o? E fata care ne-a zărit şi ne flutură bucuroasă din mână. Azi e îmbrăcată, spre uimirea mea, într-o rochie scurtă şi bine mulată pe corp, care-i stă bine, nu? (ea, care purta, de obicei, doar pantaloni!). Are părul, ca întotdeauna, frumos coafat şi răsfirat pe spate, dar de un şaten mai deschis ca de obicei. Uite că s-a apropiat şi cred că aţi observat că faţa-i este bine îngrijită şi fără niciun rid. Ei bine, am să vă dezvălui secretul: şi-a făcut recent o terapie cu acid hyaluronique. Surprinzător, dar este chiar eficientă această intervenţie, nu-i aşa? Să reţinem acest detaliu.
Ochii mari şi frumoşi ai lui Arzu surâd de sub arcadele sprâncenelor delicate, luminându-i chipul. Chiar că am devenit foarte curioasă să ştiu ce i se întâmplase între timp!
Dar să păstrăm discreție...