Se spune că litaniile și prohodul trebuie cântate de cei care au fost afini sau rude cu defuncții, cu cei care nu mai cuvântă, nu mai respiră, nu ne mai pot răspunde. Dar cum se întâmplă cu cărțile, publicațiile, editurile? Pe scurt: cu proiectele intelectuale?
De pildă, sunt mai bine de zece ani de când a dispărut editura bucureșteană Meridiane, care decenii la rând a fost singura casă editorială din România specializată preponderent pe cartea de artă, iar seria Biblioteca de artă, sub sigla căreia s-au scos vreo 560 de titluri, era considerată una dintre cele mai prestigioase din Europa. Nu mai e nici editura, nici colecția aceasta care furnizase referințele de primă mână din întreaga istoriografie de artă. Nu am asistat la nicio dezbatere publică despre această pierdere, nici nu-i resimte prea multă lume (se pare) lipsa. Poate că o nouă paradigmă culturală – cu preferințele, elitele, dezideratele și ideile sale – a pus stăpânire pe lumea culturală românească, astfel că o pierdere ca Editura Meridiane a trecut ca și neobservată? Nu doresc nicio polemică, nici nu intenționez să caut germenii care au plodit o astfel de stare de lucruri. Dar pot spune apăsat că nu doar rațiunile financiare au pus la pământ una din cele mai frumoase istorii editoriale cu profil artistic din România...
Nici Republica Moldova (R.M.) nu stă prea bine din acest punct de vedere. Ea nu a avut și nici nu are o editură specializată pe titluri de artă, dar a beneficiat de o excelentă aventură editorială, care s-a numit ART-hoc – revistă de artă și sensibilitate contemporană, pe care a editat-o, între noiembrie 1996 și toamna 2005, Centrul de Artă Contemporană (ksak) din Chișinău.
În nouă ani au apărut 35 de numere ale revistei, publicație care nu doar a însemnat o prețioasă sursă de informare asupra creației artistice (expoziții, portrete de artiști, spectacole, cronici de film, carte, reviste etc.), ci a propus şi un anumit lexic și limbaj – inexistente până la ART-hoc în spațiul artelor vizuale autohtone. Cu alte cuvinte, publicația nu era doar un „organ de presă”, ci mai degrabă un manifest și un angrenaj intelectual, capabil să vorbească unui public tot mai pretențios, fatalmente familiarizat cu problematicile postmoderniste și globaliste, în plină ascensiune în acei ani.
La aproape un deceniu de când revista ART-hoc nu mai există, și la aproape două decenii de când a apărut în peisajul intelectual al R.M., îmi îngădui niște sumare considerații, ca unul dintre cei care a fost responsabil în chip nemijlocit de funcționarea acesteia.
Implicarea mea se datorează în special perioadei care debutează cu numărul dublu, 11-12, 2000. Între noiembrie 1996 și martie 1999 revista a avut o apariție sporadică, cu un volum variind între 8 și 20 de pagini, cu o haină colorată. Era coordonată atunci de designerul și fotograful Alexandru Șchiopu. Publicația semnala un pionierat absolut în mediul publicistic al R.M. Dar la un moment dat a intervenit o pauză de mai bine de un an, apoi Octavian Eșanu – directorul ksak – a venit cu propunerea de a relansa revista cu o periodicitate trimestrială, cu numere tematice, cu suplimente1 separate de revistă.
Fiecare număr s-a decis să aibă o anume structură, după o logică oarecum determinată de agenda marilor evenimente din lume și din Moldova, care trebuia să conțină un amplu interviu cu o personalitate marcantă a artelor plastice contemporane, adică texte care luau în dezbatere tema de bază a numărului, cronici plastice, agenda ksak, anunțuri etc. Întregul conținut se constituie acum într-un soi de antologie de texte, care se pot topi într-o viitoare istorie a publicisticii de artă.
Poate că partea care va ajuta și la viitoarea istorie a artelor este cea în care se conțin date despre artiști, pagini personale, interviuri cu artiștii, texte scrise de aceștia. Am considerat că „partea vie”, nemediată, pe care o poate furniza un artist este materialul brut, care ajută cel mai bine la înțelegerea „metabolismului” creator și creativ.
Primul interviu în Moldova cu artistul Dan Perjovschi, de pildă, a apărut în 1997, în ART-hoc. Tot aici s-au tradus primele texte în românește semnate de faimoși teoreticieni internaționali ai artei și sensibilității contemporane, precum: Kristine Stiles, Beke Lászlό, Margareta Tupițîna, Boris Groys, Paul Virilio, Victor Tupițîn, Hakim Bey, Slavoj Žižek, Irina Kulik, Nicolas Bourriaud, Viktor Misiano, Michael la Chance, Eric Harper, David Riff2, Tadeusz Kantor3, Bruno Latour ș.a.; apoi, seria de interviuri găzduite în paginile generoase ale acestei reviste ar putea face invidios pe orice mare editor care s-ar încumeta să le adune între coperțile unei cărți. Din câte se cunoaște, doar Hans-Ulrich Obrist4 a adunat interviurile sale în volume, care au devenit antologice și adevărate „enciclopedii” pentru întreaga suflare artistică actuală. Noi am oferit spațiu unor discuții cu: Ami Barak, grupul AES+F, Jan de Lange, Victor Tupițîn, Tracey Emin, George Saxon, ULAY, Yuri Leiderman, Pavel Brăila, Ron Sluik, San Randolph, Ștefan Rusu, Harald Szeemann, Dana Altman, Nelly Vrânceanu, Johann Nowak, Stacey Lancaster, Stefan Saender, Anders Kreuger, Karl Knapp, Jean René Lorend, Fioghin Calistru, Marco Scotini, Aurelia Mihai ș.a. După cum se vede, am încercat să acoperim întreaga plajă de problematici, teme, subiecte și dezbateri ale deceniului neîncheiat, în care revista a existat. Încă multă vreme după încetarea apariţiei acesteia, comunitatea artistică se interesa de soarta ei, în așteptarea unei necesare continuități, prin menținerea acelei platforme informaționale și teoretice care a fost ART-hoc.
Poate că înșiruirea de nume din acest text aduce puțin a tril de mitralieră, devenind grefă dureroasă în coloana unei lumi tot mai puțin preocupate de diversitate, de dialog, de particularizare a erudiției pe seama culturii și a artei. Trăim parcă într-o societate tot mai fast-thinking, în care orice cunoaștere se rezumă la a deveni informație seacă sau fugară notație pe fb, twitter sau instagram.
Or, ART-hoc a existat înaintea acestei civilizații a informației globalizate, esențialmente superficiale, fluide, dar și-a îndeplinit, cred, în chip admirabil „rolul lebedei”, care se pregătea de ultimul său recital... Oamenii care au contribuit la pregătirea acestui spectacol publicistic au fost: Alexandru Șchiopu, Dorina Bohanțov, Iulian Robu, Radiana Folescu, Dan Pastia, Marin Turea, Teodor Ajder, Marta Jecu, Maria Rotaru, și ultimul pe listă – semnatarul acestor notițe.
_______
1. În februarie 2002 a apărut un supliment al nr. 18, dedicat fotografiei, un fascicul de 36 de pagini, coordonat de Octavian Eșanu, care era pasionat de istoria fotografiei locale, pe care a încercat să o proiecteze într-un cadru mai amplu, al fotografiei în toată complexitatea ei. Până în acest moment, după umila mea părere, rămâne singura lucrare realizată cu acribie aproape academică pe acest subiect. Aici au fost inserate texte de Roland Barthes, Walter Benjamin, Fred Richin, Robin Cembalest, Tony Godfrey ș.a. În mai 2005 s-a editat un supliment bilingv, care a funcționat în calitate de catalog al proiectului CarbonArt 2004, cofinanțat de câteva foruri artistice europene.
2. Este fiul intelectualei americane Susan Sontag (1933-2004). I-am solicitat lui David Riff acest text la scurtă vreme de la moartea scriitoarei.
3. Cu un happening poetic realizat în 1965. Tradus magistral în limba română de către Larisa Turea.
4. În cadrul unei cercetări mai largi, intitulate The Interview Project, autorul a întrunit 69 de interviuri cu artiști, filosofi, arhitecți, muzicieni, regizori, însumat în două volume; după acest succes, Obrist și-a propus să continue seria, intitulând-o: The Conversations Series... Prima însă a fost A Brief History of Curating. Un volum „germinator” și obligatoriu pentru oricine dorește să poată analiza fenomenul curatoriatului ca proiecție a teoriei și practicilor lumii artistice de la finele secolului XX.