articol: 

Ca să citesc „VAcA~” lui Emilian Galaicu-Păun, a trebuit să trec prin Cartea tibetană a morţilor. Ca să-i citesc Arme[le] grăitoare (apărute la Chişinău, în colecţia Rotonda a Editurii Cartier în noiembrie 2009), am parcurs Istoria…1 lui Pastoureau, de unde provine, se pare, şi titlul volumului. Dincolo de această minimă propedeutică, poemele te obligă să cauţi, permanent, reţeta de lectură. Or, în Arme grăitoare, poetica lui Em. G.-P. devine (sublim, din ce în ce mai) nemiloasă, sau – ar interveni autorul – nemiloasă.
Ceea ce fusese poetică a funiei mu2 şi a frânghiei („funie ţesută din fire multicolore, vibrând de diferite reflexe […] orbitoare”3) creşte în suprafaţă (nu înainte de a trece prin metamorfoze: „din creştetul capului/atârnând ca un bec de o sută” (sang d’encre)), definitivându-şi, ca în heraldica medievală cercetată de Pastoureau, „sintaxa proprie”, reguli de codificare, devenind „arma cantabunda”, rebusistică, mozaicată, o frânghie gigantică în secţiune transversală, „în care numele anumitor elemente – de cele mai multe ori numele figurii principale – formează un joc de cuvinte sau stabileşte o relaţie de sonoritate cu numele posesorului stemei”4 (de-a dreptul mănoasă metaforă structurantă a volumului, titlul, din moment ce chiar coperta îmi apare – halucinant – drept o astfel de stemă, în care lama reprezentată nu e decât puternicul „lama [care] deschide un orificiu în creştetul” celui care va cunoaşte lumina, cf. Prefeţei lui Eliade la Cartea tibetană a morţilor).
Fluenţa poemelor din Arme grăitoare e paradoxală. Acolo unde antecesorii simţiseră nevoia să împace forţele, să vadă în sine pe Dumnezeu şi cu Satana cum îşi „întind de pace mâna”, bunăoară, Em. G.-P. scrie cu mâna în care „Dumnezeu şi Satana fac skandenberg” (Passager). Ca şi cum ar împleti – nici mai mult, nici mai puţin – şerpi. De altfel, singur (po)em în carne şi oase este mai generos cu cititorul şi deconspiră, din start, o posibilă formulă („-vocea întâi/-vocea a doua”= schelet/schelăriecarne/arabesc). „Cainabel” etern, scriind cu un „creion bicolor” (albastru – nobil, al cunoaşterii sublimate ţâşnind din inima lui rNam par snan mdsad; roşu – al focului, al sângelui, al cărnii), dirijează cu gesturi largi poemul pe două voci, pe trei voci, pe n voci, până la vacarmul perfect: „la umbra majusculelor în(că-n) floare/ (la ureche, acelaşi refren: „LENIN JIL! LENIN JIV!! LENIN BUDET JITI!!!”5), copilăria/ lui – bătută cu rigla în palmă—, pe linie” (pocitania).
Împărţit, ca şi armele grăitoare, în quartiers (compartimente) care, detaliindu-se progresiv, riscau să producă ilizibilitatea stemei în sine, poemul e o matrice imensă, cu trimiteri inombrabile (ajunge un quartier să te convingi): „măiastra de aer a golului dintre/ craci, cum ai şlefui cu germana lui das ewig weibliche pronunţia/ franţuzească (chercher la femme)” (tanka), fiecare element crescând, la rându-i, într-o nouă matrice de sens. Regula de citire a stemelor (citeşte: reţeta de lectură a poemelor) e să porneşti de la fundal (gestul larg, „povestea”-schelet) spre detaliu (subsidiar, gestul mic, piesa de puzzle [tăiată în – vorba vine — carne] literar, autobiografic, istoric). Poetica lui Em. G.-P. priveşte concomitent la/prin microscop (propriul ADN poetico-biografic, impregnat şi de eros), telescop (propria istorie, dramele colective care îl ghidează, magnetic) şi... caleidoscop (abia aici ajungem în terenul poiesis-ului!). În tanka, poem kaligrafic şi (po)em G(eo)-p(olitic), istoria (în sens generic sau personal, dar atât de departe de biografism în sens pur) e transcrisă în corporalitate (dacă nu o analogie cu încercarea feudalilor de a vedea societatea drept „corp uman” imens, atunci sigur o tangentă la heraldică, unde corpul şi matricea ajungeau să se confunde). Astfel, în tanka, „istoria trece cu pas de femeie”, alegoria îşi ajustează scara până la „waricele? de pe picioare”, „r(î)m(a)” (codificare pentru R.M., Republica Moldova) fiind spaţiu şi timp văzut iconic şi gestual de un ochi care devoalează, empiric, hic et nunc — de unde şi sincopa din incipit, nelipsită: — „nepereche în nopţile când îşi desface picioarele…”, dar întotdeauna omniscient (pentru că cerebral). Coerenţa (în poem kaligrafic mai spre imperfect, dar mai perfectă, în (po)em G(eo)-p(olitic) spre un prezent infatuat) e a unui corp tremurător croit din grefe peste grefe, la infinit. Alte „practici” poetico-heraldice sunt la mise en abyme (ca în (po)em cu vedere de stânga) şi jocul cu fundalurile (scrutezi obiectul, în timp ce, printr-o pedală magică, schimbi fundalul/ sistemul de referinţă — passagère, un exemplu).
Distincţia dintre a spune direct şi a face aluzie, aşa cum era preconizată în medievalele armes parlantes, e bagatelizată (titlurile poemelor sunt grăitoare). Nu ai decât să fii runic-ţipător, cu fiecare paranteză nu ascunzând şi fracturând, ci dând bice poemului, întorcându-i obrazul, pentru o nouă lovitură „în formă de bumerang (paranteză închisă)” (langue au chat(te)). Obsesiv-necesare, parantezele rotunde re-scriu ironic sau „yindiscret”, iar când nu încape în îmbrăţişarea lor rotundă („a lua între paranteze” chiar are conotaţii carnale), versul se varsă în cele pătrate, adevărate brizuri anulate: „arpegii în [dies] suir[a]e” (poema răsfrângerilor); „M[oldova&]UE” ((po)em cu vedere de stânga) ş.a.m.d.
Ca şi cum ar trece haşurând peste un scris doar zgâriat pe o foaie şi literele ar apărea contorsionate, un (po)em e ţesătură densă, cu revers plin de aţe mişcând un teatru de sfinte marionete. Intertext… nemilos, astfel încât dacă vezi (clar, răspicat) până la „evanghelistul” „când de-odată tu răsărişi în cale-mi,/ perestroikă, tu!” sau până la Vieru „pe câmp negru partiţionat în benzi fosforescente”, să-ţi „deschizi ochii cu forcepsul” (langue au chat(te)) ca să întrezăreşti până la Donne: „o lecţie practică trupul iubitei, de geopolitică” ((po)em G(eo)-p(olitic)).
Structurat ca o gigantică frază onirică (piesele - vase comunicante), ciclul („Poeme de pe urmă”) prezintă, în raport cu al doilea („Poeme reciclate” [din „Yin Time” (1999)]), nu atât o diferenţă de obiect, cât de optică (un fel de nistagmus6 nu numai lăsat să progreseze, ci şi, dimpotrivă, antrenat). Recitind cap-coadă Armele grăitoare ale lui Emilian Galaicu-Păun, în dispunerea (poeme)lor invers-cronologică, nu pot să nu mă gândesc pentru o clipă la utopica „Le livre” a lui Mallarmé şi, totodată, nu pot să încetez a mă întreba ce urmează în traiectul acestei poetici atât de consecvente sieşi... Până unde, dilatabilitatea versului? Până la... cvadratura cercului7?
______________
1. Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, trad. de Emilian Galaicu-Păun, Ed. Cartier, Chişinău, 2004.
2. „primii regi [...] aveau toţi în creştetul craniului o funie mu de lumină”,  în R.A. Stein, La civilisation tibetaine.
3. Cartea tibetană a morţilor, trad. George Popescu, Ed. Oltenia, Craiova, 1992.
4. Michel Pastoureau op.cit, pg. 262
5. (rus.) „LENIN A TRĂIT! LENIN TRĂIEŞTE!! LENIN VA TRĂI!!!”.
6. mişcare oscilatorie ritmică şi involuntară a globului ocular.
7. „cvadratura cercului sau 3,14 versuri pentru mântuirea sufletului”, poem ce se distanţează de po(i)etica „Armelor” prin caracterul său eliptic, distilat.
 
 
Aura Maru (n. 1990, Cărpineni, Rep. Moldova) a absolvit liceul „M. Eminescu” din Chişinău. A urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, iar în prezent este studentă la European College of Liberal Arts, Berlin. A făcut parte din colegiul de redacţie al revistei „Clipa”, fiind preşedinte al cenaclului „Iulia Hasdeu” în 2008-2009. A publicat versuri în „Vatra” şi „Poesis Internaţional”.