La două decenii de la prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est, sîntem încă departe de a cunoaşte istoria şi funcţionarea acestor regimuri în toată complexitatea lor, cu toate că anumite schimbări în această privinţă încep să fie perceptibile.
Aceasta ar fi, în linii generale, concluzia volumului (important – trebuie neapărat să adaug) de care mă ocup astăzi, ce reuneşte o serie de extrem de interesante reflecţii privitoare la condiţia de bază a reconstituirii evoluţiei şi a modului de funcţionare a mai sus-amintitelor regimuri: accesul la arhive. Cartea este cu atît mai interesantă, cu cît ne oferă posibilitatea de a compara felul în care guvernările din ţările postcomuniste au înţeles să trateze această delicată chestiune, esenţială nu numai dintr-un punct strict conjunctural de vedere (posibilitatea de a scrie istoria recentă), dar şi pentru înţelegerea mai exactă a valorii de legitimare pe care timpul o are pentru orice putere, trecută sau prezentă (de unde şi preocuparea de a-l controla).
Ce concluzii se desprind din această confruntare a politicilor de gestionare a trecutului?
Mai întîi, că deschiderea arhivelor a fost, pretutindeni, în Răsărit, lentă şi incompletă (cf. cap. I, L’accès aux archives). Cu excepţia fostei RDG şi a Poloniei, unde fondurile secretizate înainte de 1989, precum şi cele aparţinînd fostului partid comunist şi diverselor instituţii guvernamentale au devenit publice, în majoritatea fostelor ţări socialiste accesul la documente a continuat să fie blocat sau întîrziat, întîmpinînd multiple restricţii, legislative şi/sau procedurale (specifice, desigur, şi arhivele fostelor servicii de securitate, supuse, peste tot, unor reglementări speciale; cu binecunoscuta excepţie a RDG, acestea nu au fost deschise decît foarte tîrziu). Comparativ cu Germania, Bulgaria, Ungaria, Rusia şi Slovacia (ţările pentru care autorii au avut informaţii), în vara anului 2007, România stătea în privinţa funcţionării sistemului de documentare şi a regulilor de acces, cel mai prost, fiind întrecută, la acest capitol, doar de Rusia (de atunci şi pînă astăzi, însă, situaţia s-a ameliorat).
Tot pentru ţările menţionate, a doua concluzie referitoare la amintitul mod de gestionare a trecutului este că aceleaşi tabuùri par a fi rămas în vigoare peste tot, fie că este vorba de istoria partidelor comuniste, de biografiile liderilor sau de crizele politice prin care au trecut regimurile totalitare (precum revoluţia din 1956 din Ungaria sau „primăvara de la Praga”, din 1968; cf. p. 22-23). Interdicţiile specifice, cu o pondere variabilă, privesc naţionalizarea proprietăţilor străine, istoria perioadei interbelice şi a celui de-al doilea război mondial, minorităţile naţionale şi – pînă de curînd – Holocaustul (recunoscut oficial, dacă nu mă înşel, de majoritatea fostelor ţări comuniste şi – acum – accesibil din punct de vedere arhivistic).
Atunci cînd este făcută (ceea ce se întîm­plă, de o bună bucată de timp, în mod sistematic) istoria fostelor regimuri comuniste – iar aceasta este încă o concluzie din seria celor sugerate mai sus – apare, cel mai adesea, tratată maniheist, ca şi cum interstiţiul postbelic nu ar fi fost decît „o suită de conflicte între o putere opresivă şi străină şi [pe de altă parte] o naţiune care se opune sistematic puterii şi se revoltă periodic” (p. 310; citatul se referă la istoriografia poloneză, dar se potriveşte tuturor şcolilor istorice postcomuniste). Ceea ce lipseşte invariabil din acest tablou sînt – iar aici îi dau încă o dată cuvîntul lui Krystof Persak, autorul analizei – „studiile privitoare la gradul de susţinere de care s-a bucurat regimul comunist în societate, la maniera în care acesta a fost acceptat de populaţie, la oportunismul şi modul în care oamenii s-au adaptat sistemului în vigoare” (p. 310-311). Pe scurt, trecutul comunist continuă să fie privit într-o perspectivă preponderent politică, reconstituirea sa fiind condusă mai cu seamă din unghiul practicilor represive, în timp ce „demonizarea” şi stigmatizarea foştilor activişti de partid şi ofiţeri ai serviciilor secrete rămîne unul din obiectivele principale ale examinării întregului interval. Mă grăbesc să spun că acest lucru este perfect normal, de vreme ce societăţile postcomuniste nu au făcut încă pace cu trecutul, în sensul asumării clare de către cei în cauză a responsabilităţilor în tragediile care au marcat interstiţiul postbelic şi al reparării injustiţiilor provocate de ele. Cu toate acestea, anumite prefaceri în modul de abordare a istoriei recente încep să se vadă – e drept, încă timid – în fiecare ţară, un fapt ce se cuvine, de asemenea, trecut în contul accesului sporit – cu limitele şi întîrzierile de rigoare – la arhivele fostelor regimuri. Aceste schimbări fac obiectul celui de-al doilea capitol al cărţii de care mă ocup (Les apports historiographiques).
Una din cele mai semnificative ţine, indiscutabil, de noua perspectivă asupra Holocaustului (detaliată de mai multe studii, grupate în secţiunea intitulată Le Shoah à l’Est, p. 227-259). Dacă pînă în 1989, exterminarea în masă a evreilor fusese asociată, în exclusivitate, cu regimul nazist de ocupaţie, după această dată a devenit evident că răspunderile sînt, în această privinţă, mult mai largi şi difuze, revenind şi celor care, de altă etnie fiind decît aceea evreiască, s-au numărat, de asemenea, printre victimele acestui regim. Cazul polonezilor (pus în evidenţă, cum se ştie, de tragedia de la Jedwabne, documentată de Jan T. Gross, într-o carte celebră, care a stîrnit, la apariţia ei, în 2001, o mare polemică) este cel mai cunoscut, dar nu şi singurul: lui i se mai alătură, de-a lungul unui spectru larg al acuităţilor, practic, mai toate comunităţile etnice din Răsărit (inclusiv, de la un moment dat înainte, regimurile comuniste de aici), care nu s-au arătat, în ansamblu, deloc îngăduitoare cu aceşti „vecini” incomozi.
Noua complexitate a fenomenului Holocaustului nu este însă singura schimbare de optică favorizată de (între)deschiderea arhivelor regimurilor comuniste. Mai sînt, din acest unghi, şi alte aspecte demne de notat, cum ar fi posibilitatea unei înţelegeri mai nuanţate a modului cum au acţionat pe plan internaţional „democraţiile populare”, însoţită de reconstituirea mecanismului de luare a deciziilor la nivelul conducerii partidelor comuniste, înlesnite, amîndouă, de scoaterea la lumină a unor noi fonduri ale Ministerelor de Externe şi de examinarea unor documente private inedite (ca, bunăoară, jurnalele lui Gh. Dimitrov şi Ivan Maiski, analizate comparativ de Bernhard H. Bayerlein, unul din specialiştii istoriei recente).
Dar, cea mai spectaculoasă oportunitate oferită de arhivele comunismului constă în şansa de a depăşi tradiţionala istorie a represiunii (care nu trebuie, desigur, nicidecum abandonată), în direcţia unei istorii sociale a defunctelor regimuri, capabilă să dezvăluie nu doar amploarea transformării societăţii, operată de comunism, ci şi adevărata „faţă” a „noii lumi” născută din această amplă inginerie, cu ierarhiile, raporturile de putere şi cu imaginarul său specific – toate ascunse sub retorica vidă a egalitarismului şi unităţii. Cum nu se poate mai interesant şi plin de sugestii este, din acest punct de vedere, studiul lui Dariusz Jarosz, dedicat „istoriei sociopolitice” a … cărnii în Polonia comunistă. Ceea ce arată autorul, pe baza unei lecturi atente (şi adesea, în filigran) a surselor oficiale ale epocii nu sînt numai aspectele obişnuite (şi deja ştiute) ale economiei de penurie, specifică tuturor regimurilor comuniste: cartelarea alimentelor de bază, planurile unei aşa-zise „alimentaţii ştiinţifice”, penalizarea comerţului considerat ilicit ş. a. m. d., ci şi faptul că, întocmai ca în societăţile preindustriale, carnea – mai exact, absenţa ei – şi, în general, alimentaţia, au constituit în comunism veritabile „structuri ale cotidianului”, în funcţie de care pot fi înţelese, la nivel microsocial, comportamentele, ierarhiile şi raporturile de putere. Imaginarul comunist nu a rămas, nici el, imun faţă de forţa de sugestie a alimentaţiei (şi cărnii…). Rolul produselor rare în definiţia status-ului şi în conotarea simbolică a puterii – cum explică Andrea Petö într-un studiu care îl continuă tematic pe cel al lui Jarosz – a fost considerabil în regimurile totalitare din Răsărit, ca şi reprezentările abundenţei, a căror poziţie a fost, de asemenea, centrală printre fantasmele colective ale epocii. În România, ne amintim prea bine cît de important era acest aspect în ritualul vizitelor de lucru şi cu ocazia marilor sărbători naţionale, cînd magazinele se umpleau, pentru scurt timp, cu produse pînă atunci inaccesibile, nemaivorbind de însemnătatea, în interacţiunea socială, a cadourilor constînd din alimente de lux, imposibil de procurat altcumva decît din magazine cu circuit închis.
Dacă acest tip de istorie socială, la nivelul cotidianului mărunt (pentru care există, şi în România, destule exemple, nu neapărat subscrise de specialişti), este, la nivel teoretic, destul de accesibil, mai dificilă (dar nu imposibilă) apare, din acelaşi unghi, al socialului, posibilitatea unei istorii concepută pe baza dosarelor poliţiei politice. Aceasta este, în esenţă, ideea directoare a interviului cu Thomas Lindenberger, un specialist în istorie contemporană şi recentă şi, în general, a ultimului capitol al cărţii (Ouverture des archives et instrumentalisation du passé). Studiile de aici reconstituie dificila traiectorie a accesului public la dosarele serviciilor de securitate şi descriu modul cum au fost utilizate acestea, timp de 20 de ani, în principal pentru a-i demasca selectiv pe delatori, din interese politice bine determinate. În acelaşi timp, însă, ele sugerează că aceleaşi documente ar putea fi examinate, cu oarecare succes, şi în cadrul unor anchete contextuale, apte să repună delaţiunile în contextul lor cultural şi social, în aşa fel încît să facă mai bine înţelese, acolo unde se poate, motivele şi mecanismele acestor acte profund reprobabile (studiul de caz reconstruit în acest mod este cel al lui Milan Kundera, cunoscut tuturor).
Spaţiul nu-mi permite să evoc şi alte aspecte interesante ale acestui volum (ca, bunăoară, studiile referitoare la condiţiile în care s-au deschis dosarele poliţiei politice bulgare şi cele aflate în custodia serviciilor de securitate albaneze). Recomand, însă, lectura sa, întrucît o consider deosebit de instructivă pentru înţelegerea, dintr-o perspectivă comparată, a modului cum se cristalizează astăzi, la două decenii de la căderea Zidului Berlinului, cunoaşterea istorică a regimurilor comuniste.
__________
Archives et histoire dans les sociétés post-communistes. Sous la direction de Sonia Combe, avec la collaboration de Paul Gradvolhl, Charles Kecskeméti, Antoine Marès et Jean-Claude Szurek, Paris, Éditions La Découverte/BDIC, 2009.