Parteneri

Apa

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Apa

imaginea utilizatorului Irina Nechit

Apa
Mai întâi îşi agaţă hainele de crengi
cămaşa decolorată se umflă ca o pânză
prutul coteşte pe după sălcii venind la picioarele lui,
tata nu se aruncă în râu
are tot timpul din lume
se mai coace un pic la soare
apoi se culcă pe apă ca în aşternut
îşi întinde braţele plutind la vale
cu mult aer în coşul pieptului,
închide ochii,
dacă aş şti la ce se gândeşte,
poate la metrii de apă rece dedesubt
poate la ţara de pe celălalt mal
poate la combina de cules struguri
pe care a inventat-o în serile lungi de iarnă
dar cei din capitală nu i-au brevetat-o,
la următorul cot
începe să dea din degete
luptă cu somnul
se teme să nu adoarmă ca un şofer obosit la volan
dar prutul nu e autostradă
nu e nici măcar drum şerpuit
te duce lin dacă stai întins pe orizontală,
cu oxigen curat în plămâni,
tata inspiră din nou,
plutind aşa cuminte seamănă cu o cruce
se gândeşte că are în pod nişte scânduri,
dar nici prin cap nu-i trece că noi
îl vom duce departe şi-i vom lua sicriu din magazin
şi prutul nu va trece pe lângă mormântul lui,
la următoarea cotitură îl văd pescarii
un mort! strigă sărind în apă,
dar el ridică un braţ
e viu!
 
Cineva alături chiar dacă
nu e nimeni
Uitaţi-vă atent la picioarele ei
cum numai vor începe să se învineţească
de la vârful degetului mare spre cel mic
să nu mai aveţi îndoieli

Doctorul îi măreşte dozele chemându-ne în tindă,
pregătiţi-vă
într-o zi o va lua cu frig pe la tălpi
va zice că simte mereu pe cineva alături
chiar dacă nu e nimeni lângă ea

Primele picioarele vor porni într-acolo
unde iarba e vânătă şi toate
florile se deschid vinete sub soarele vânăt,

mai întâi va trece prin pajiştea de culoarea cernelii
în câteva ore i se vor învineţi unghiile, călcâiele, pulpele
apoi va respira tot mai greu

pregătiţi-vă
scoateţi-i inelele
apucaţi-o strâns de mână şi nu mai chemaţi salvarea
 
Capucino
Ştiu atâtea din auzite şi nimic despre marea adevărată
marea de dincolo de balize,
mâinile mele nu vor vâsli prin apa aceea
labele nu vor lovi suprafaţa cristalină
umerii nu vor împinge valurile,
n-o să pot înota în larg n-o să aflu nicicând
cum traversează peştii linia orizontului
cum se descurcă monştrii de pe fundul mării
fără oxigen fără pic de lumină,
despre tine tot nu ştiu mai nimic, luminiţa
mă prefac că răsfoiesc meniul,
tu scoţi liniştită leii din portmoneu
îmi iei un capucino fierbinte cu frişcă,
pe terasa pustie doar noi două sorbim din ceşti,
aşteptăm să treacă o corabie,
să rupă norii subţiri ca hârtia,
mă uit la pieptul tău ocrotit de borurile pălăriei
te întreb de unde ai cicatricea
o dungă albă puţin zimţată între sâni,
te-au operat la nouăsprezece ani
ţi-au despicat în două cutia toracică
ţi-au scos inima apoi au pus-o la loc,
bisturiul ţi-a intrat în adâncul inimii şi totuşi
râzi cu urme de frişcă deasupra gurii
râzi vorbindu-mi de plaja curată,
în sfârşit au făcut ordine pe litoral
dar cu criza asta vor da faliment şi totuşi
singură ai învăţat să înoţi, luminiţa
tu înoţi ca un peşte în mare
iar eu ca un câine la mal
 
Clopoţel
ochii ei s-au trezit îndată după ce i s-a arătat Isus,
aţipise o clipă şi sub pleoape cerul era albastru ca
floarea de clopoţel
Isus şi-a lăsat norii la poartă a bătut încetişor la
fereastră cu degetul îndoit
ea îi deschise geamul respirându-i mireasma hainelor
de vară,
palma care a mângâiat-o nu avea greutate chipul lui
semăna leit cu imaginea color
fixată mai an deasupra patului,
în loc să-i vorbească ea se gândea la pionezele înfipte în
poza de pe perete
o durea tot corpul o durea mai tare decât în alte nopţi,
parcă cineva îi rupea în mici bucăţele ficatul parcă îi intrase în măruntaie un rac şi tăia cu foarfecele tot ce-i
nimerea în cale,
turma de nori creştea la poartă aşteptându-l
nerăbdătoare pe păstor,
el a rostit un cuvânt şi cuvântul s-a făcut lumină
parcă mi-ai luat durerea cu mâna, vroia să-i spună
femeia
dar Isus şi-a dus degetul la gură şi ea s-a trezit
n-o durea ficatul parcă nici nu mai avea ficat
nici inimă nici plămâni nici racul nu-i mai umbla cu
foarfecele prin pântece,
a ieşit să petreacă norii blânzi ca oile, floarea de clopoţel
 a început să sune
ochii larg deschişi priveau cum nişte rădăcini de salcâm
intrau în pământ ca în unt
 
Caut un scafandru
Atâtea pământuri pe pământ
şi doar ale noastre parcă ar fi pe lună,
de ani de zile
ne gândim la hectarele acelea,
dar tot amânăm ora plecării,
pregătirile nici n-au început
bilete la autobuz încă nu ne-am luat,
de parcă aşteptăm o navă cosmică să vină să ne ia
şi noi să fim îmbrăcaţi în scafandre
să avem pateu şi magiunuri în tuburi,
am uitat cum rupeam direct din copac
perele încălzite la soare,
cum mătasea crudă de porumb ni se lipea de gât,
atât de departe ne par merele văratice
ca nişte planete ce vagabondează în spaţiu
şi florile spinilor atârnă în aerul rarefiat
ca nişte mici ozn-uri,
cele mai diferite forme de viaţă am întâlnit acolo,
chiar şi pe noi ne-am zărit
pe cernoziomurile abandonate,
alergam prin colb şi eram mânjiţi de praf cosmic pe faţă,
nu încape îndoială că eram noi,
în carne şi oase,
numai că am plecat de acolo şi nu mai avem puteri să ne
 întoarcem,
aşteptăm să se scumpească pământurile noastre,
să le vindem la preţ avantajos
apoi să ne absoarbă o gaură neagră
 
Dorinţa
Mi-ar plăcea, mult mi-ar plăcea
întunericul să se destrame în faţa mea,
cărarea să se elibereze de diavolii care o ţin înlănţuită,
gurile însetate de vin să se rotească în jurul cuvintelor,
negreaţa să se împrăştie de pe tufari
ivindu-se unul câte unul
capetele roşii de trandafiri

mi-ar plăcea, mult mi-ar plăcea
să merg pe jos o noapte întreagă, fără însoţitori
privind cum maidanezii trec strada în şir indian,
mâinile mele puternice să rupă trandafirii din cartier,
soarele să fluiere ca un poliţist
să mă condamne la detenţie pe viaţă
în puşcăria lui cu ferestre hexagonale precum fagurii de
miere

mi-ar plăcea, mult mi-ar plăcea
să mă uit lung la un trandafir înainte de a închide ochii,
dar nu ştiu dacă o să-mi îndepliniţi dorinţa
nu ştiu dacă o să aveţi curajul de a fura
un trandafir roşu din stradă
un trandafir doar pentru mine

va trebui să fac aşa cum fac toţi,
să horcăi privind în gol să horcăi ţinându-mă de cutele
cearşafului
de marginea plapumei, de malurile râurilor şi mărilor,
de capătul pietros al pământului,
de trunchiul răsucit al unui copăcel de munte

mi-ar plăcea, mult mi-ar plăcea
să mă uit la un trandafir
 
Psalm
Nu se mai miră că într-o parte a grădinii copacii
înfloresc
iar în alta fructele atârnă coapte pe ramuri,
se plimbă ca un turist
echipat în maiou sclipitor de alb

toate poamele sunt mai mari decât în livada lui,
mustul nu-i curge pe bărbie când muşcă din ele,
altfel e carnea mărului sub coajă,
îşi înfige dinţii în pulpa fragedă şi-i pare că mănâncă
pâine

ca să vezi, are din nou
toţi dinţii la locul lor,
înveliţi cu smalţ şi bine ascuţiţi,
demult îi aruncase în râpă sau pe acoperişul casei
iar ei s-au întors toţi ca unul în gură

moşul îşi trage pe ochi pălăria de paie
tot aşa a făcut în ziua aceea însorită
când stăteam de vorbă la poarta lui verde şi ne contram,
eu ziceam că în ceruri cresc livezi bogate cu mere
domneşti,
iar el o ţinea morţiş:
nu! în rai e numai ţărână

ca un turist se plimbă acum fluierând pe aleile fără
 capăt,
îşi umple oricând păhărelul din fântâna cu vin,
nu se mai miră că sub fiecare pom arde o candelă,
merge şi merge şi nu se mai poate opri