Parteneri

Andrzej Sapkowski și ofensiva imaginarului

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Andrzej Sapkowski și ofensiva imaginarului

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu

N-am putut niciodată să rezist ispitei de a vedea ceva care nu există”.
(Ultima dorință, 186)
 
După ce am prezentat de-a lungul anilor în Contrafort nume mari ale literaturii polone de ieri și de azi – de la Herbert, Gombrowicz, Miłosz, până la Chwin, Stasiuk, Tokarczuk, Huelle, Masłowska ș.a. –, mărturisesc că m-am repezit ca un hămesit asupra cărților lui Andrzej Sapkowski – părintele genului fantasy în Polonia, cum mai este supranumit el. Poate din cauza că eram excedat de politic și de lecturi „serioase”, complicate, care se aglomerau pe masa mea de lucru într-o avalanșă ce amenința să mă strivească, să mă anuleze cu importanța lor.
Or, la început a fost altfel. Când mi-au căzut în mână cele două cărți cu titluri convențional-patetice ale lui Sapkowski – Ultima dorință (Nemira, 2015) și Sabia destinului (Nemira, 2016), traduse în română de Mihaela Fiscutean – nu le-am dat mare atenție. Am fost chiar mirat că cineva putea să-și facă un program din a le citi și promova (aroganța ignorantului!). Apoi, cu surprindere, am descoperit că alții, în preajma mea, sunt mult mai informați sau, mai exact spus, mult mai „update”-ați decât mine. Toma, un băiat de 14 ani, pasionat de calculatoare (și, din păcate, mai puțin de lectură, dar încă mai sper…), când i-am arătat cărțile lui Sap­kowski, a făcut ochii mari: „Cum, nanu, tu n-ai auzit de „The Witcher/Vânătorul”? Niște jocuri video tare faine! Sunt cele mai bune!”… Și așa, mai degrabă contrariat decât interesat, am început să citesc Ultima dorință și apoi Sabia destinului, și să mă las purtat pe cărări de codru des, cu dușmani fioroși pândind la tot pasul, să scotocesc prin peșteri adăpostind comori păzite de dragoni, să urc spre vârfuri de castele însingurate, ca să alung cu lancea o eclipsă de lună, să mă bat cu vârcolaci și hiene, să alerg după ființe ciudate, care își schimbă înfățișarea, prin hanuri și piețe de iarmaroc, să înfrunt strigoi ieșiți din coșciug după miezul nopții, încercând să-i țin afară până la al treilea cântat al cocoșului, pentru ca prințesa ascunsă sub hidoasa-i înfățișare să scape de vraja care a nenorocit-o…
La o primă ochire, ai zice că Andrzej Sapkowski urmează rețeta clasică a romanelor lui J.R.R.Tolkien – o lume narativă pe fundal gotic, pe care o populează cu o armată pestriță de ființe imaginare: stafii, rusalii, vârcolaci, vampiri, strigoi, mare, lamii, kikimore (cele care atacă și ucid călătorii rătăciți în mlaștini), vrăjitori cu globuri de cristal, prezicătoare malefice și făcătoare de farmece, amfisbene, gnomi, elfi, manticore, gigascorpioni, wipperi, basilisci, trolli, grifoni, sirene, himere, driade, zmei și alte bestii. Cu ele se confruntă temerar Geralt din Rivia, personajul principal – un neînfricat vânător de monștri, bărbatul mutant cu plete albe, posedând însușiri paranormale, care îl fac invulnerabil în lupta cu forțele întunericului. Îl asaltează vrăji, blesteme, descântece, prefăcătorii. Oamenii conviețuiesc în armonie cu făpturile fantastice, sunt parte din existența lor, le întâlnești peste tot, în păduri, în câmpii, în sate și târguri, cum la fel de familiari le sunt câinii, pisicile, caii și ovinele...
Geralt de Rivia, însoțit uneori de prietenul său, trubadurul Jaskier (personaj contrapunctic, un fel de Sancho Panza, pe care vânătorul e nevoit mereu să-l scoată din diverse buclucuri), străbate ținuturi aspre, înfrigurate, slavo-scandinave, judecând după onomastica folosită de autor, și își pune viața în pericol contra unor sume de bani pe care le încasează ca plată pentru duhurile răpuse. Se poate baza pe prea puțini aliați – doar pe Nenneke, o preoteasă bună, care îi oferă adăpost în templul ei, uneori îl ajută și Yennefer, vrăjitoarea de care se îndrăgostește, însă firea ei neîmblânzită de cele mai multe ori îi pricinuiește necazuri și crize de gelozie. Postura vânătorului e una destul de ingrată, mai ales că Geralt nu e un simplu cavaler, ci un filozof, un moralist: „Oamenilor le place să inventeze monștri și monstruozități. Ca să pară mai puțin monstruoși ei înșiși. Când beau de sting, înșală, fură, își altoiesc nevestele, își înfometează bunicile neputincioase, pălesc cu toporul vulpea prinsă în găinar sau ciuruiesc cu săgețile ultimul unicorn care mai supraviețuiește pe pământ, le place să creadă totuși că Mora care le intră în cocioabe în zori este mai monstruoasă decât ei. Așa își iau o piatră de pe inimă și se simt mai ușurați. Și le este mai ușor să trăiască.” (Ultima dorință, p. 179)
Sapkowski manifestă o imaginație debordantă nu numai în ce privește reciclarea și îmbogățirea colecției de creaturi infernale, specifice genului fantasy, dar a pus la punct o întreagă mașinărie de inventat întâmplări și intrigi, care încep abrupt, dând senzația că nu ele, noile răsuciri de subiect, ci tu, cititorule, ai pătruns inopinat în desfășurarea lor paralelă. Lectura e captivantă, fiecare capitol conține o altă istorie, o altă peripeție a vânătorului de monștri, un alt contract de îndeplinit. E altceva decât la Tolkien, unde narațiunea capătă anvergură de epopee mitică, fabuloasă. Scriitura lui Sapkowski e mai pedestră, mai „socială”, mai atentă la detalii, autorul e un observator foarte ager, cu picioarele pe pământ (experiența de negustor de blănuri, cea de dinaintea aventurii sale literare, își va fi spus cuvântul!). O proză destul de realistă, îmbrăcată într-o scenografie de Ev Mediu, cu dialoguri bine articulate, mustind de umor și ironie. O lume născocită, dar o lume posibilă, o lume care există în proximitatea noastră, ascunsă, cu toate ființele ei neverosimile, pentru că exprimă, într-un mod simbolic și metaforic, nevoia noastră de alternative în raport cu cenușiul unei vieți lipsite de farmec și de bucurii spirituale.
Aidoma lui Stanisław Lem – un alt scriitor care a pus amprenta poloneză asupra unui întreg gen literar, SF-ul – An­drzej Sapkowski folosește convenția basmului pentru a reflecta asupra unor probleme care definesc, până la urmă, dilema supraviețuirii umane. Geralt de Rivia trăiește paradoxul situației sale de vânător: omorând căpcăuni și balauri, el își subminează sursa de venit – aceștia, treptat, vor intra în extincție, la fel ca bunii unicorni, dispăruți înaintea „vremurilor” descrise de Sapkowski în cărțile sale, sau ca bizonii din America de Nord, în lumea noastră. În Sabia destinului, asistăm chiar la o dezbatere despre echilibrul speciilor în natură, între Yennefer, vrăjitoarea mercantilă, și Dorregaray, un mag pacifist, care discută în contradictoriu în timp ce urmează un alai regal la o vânătoare… de dragoni:
Yennefer: „Supremația omului față de alte rase și specii, lupta sa pentru aflarea unui loc în natură, a unui spațiu vital, poate fi câștigată doar atunci când, în cele din urmă, va elimina definitiv nomadismul, rătăcirile dintr-un loc în altul în căutarea hranei, conform calendarului naturii. Altminteri nu poate fi vorba despre creșterea rapidă a populației… Numai în condiții de siguranță, în spatele zidurilor unei cetăți sau ale târgului, o femeie poate da naștere în ritm normal, adică în fiecare an, unui copil. Fertilitatea, Dorregaray, înseamnă dezvoltare, este o condiție necesară pentru supraviețuire și dominare. Și aici ajungem la dragoni. Doar un singur dragon, fără niciun alt monstru, este destul pentru a amenința târgul sau cetatea. Atunci când dragonii nu sunt stârpiți, oamenii se împrăștie în căutarea refugiului, a siguranței, în loc să se unească între ei, pentru că ajunge ca un singur dragon să iște un foc într-un ținut cu populație numeroasă, ca să înceapă un adevărat coșmar, cu sute de victime, o catastrofă năprasnică. Așadar, dragonii trebuie să fie stârpiți până la ultimul.” Dorregaray: „Știi, Yennefer, n-aș vrea să-mi fie dat să trăiesc vremurile în care se va realiza ideea ta de dominație a omului, când ai tăi vor ajunge să aibă locul cuvenit în natură. Din fericire, niciodată nu se va întâmpla aceasta. Mai degrabă o să vă luați beregata unii altora, o să vă otrăviți, o să putreziți de febră și tifos, pentru că mizeria și păduchii, nu dragonii, vă amenință târgurile glorioase în care femeile dau naștere în fiecare an, dar numai un copil din zece trăiește mai mult de zece zile.” (p. 44-45)
O discuție care te duce cu gândul la utopia ecologică din Avatar, la dragonii și la alte viețuitoare minunate vânate de o specie ostilă, căreia supremația tehnologică i-a distrus germenii compasiunii. Acolo, în ficțiunea lui James Cameron, natura-mamă obține câștig de cauză, dincoace, încă mai așteaptă să-și ia revanșa. O să și-o ia, cu siguranță, și va fi vai și amar de rasa umană...
Ce mai e și cu această lume imaginară de care nu ne putem dispensa! Îmi amintesc, în îndepărtatul și atât de naiv-optimistul an 2000, când ajunsesem prima dată la Varșovia, de uimirea mea în fața adolescenților care citeau, „devorau” cărțile cu benzi desenate, așezați pe jos, în neorânduială, printre sendvișuri, rucsacuri și sticle de coca-cola, complet străini de oamenii care treceau, într-un continuu du-te-vino, pe lângă ei, printre buticurile de la Galeriile Centrum. Mi s-a părut bizară această adicție. De atunci încoace au apărut Stăpânul inelelor și Harry Potter, care au devenit creații-cult, fenomene de masă, acaparând nu doar vizualul, ci livrând vocabular și termeni de referință cercurilor politice, mass-media, sistemului educațional și specialiștilor IT. Pe coama acestui val, World Fantasy Award – premiul pe care l-a obținut de curând, în Statele Unite, polonezul Andrzej Sapkowski pentru întreaga creație, alături de mari corifei ai genurilor science fiction și fantasy (eveniment pe care l-am prezentat și noi în numărul precedent al Contrafortului), nu mi se mai pare o simplă întâmplare, „lozul” norocos al unui autor descurcăreț, ci confirmarea faptului că și aici, în Est, ofensiva imaginarului e o realitate (oximoron inevitabil), o maree imposibil de stăvilit. Să fim pregătiți să-i facem față. Eu unul o întâmpin cu brațele deschise!
_________
 
Notă: Cel de-al treilea volum din această serie, Sângele elfilor, semnat de Andrzej Sapkowski, va apărea la Editura Nemira în primăvara anului viitor.
 
***
Evenimente organizate și sprijinite de Institutul Polonez din București în lunile noiembrie – decembrie 2016:
 
15 noiembrie – 15 decembrie, Iași, Palatul Culturii: expoziția Polska. Architecture.
6 decembrie, București, Galeria UNArte: vernisajul expoziției de afișe ale graficienilor Sebastian Kubica și Łukasz Kliś.
7-9 decembrie, București, UNArte: prelegere și ateliere pentru studenții UNAarte conduse de Sebastian Kubica și Łukasz Kliś.
7 decembrie, București, Gala premiilor „Janusz Korczak” pentru activităţi legate de drepturile copiilor din România, Palatul Cesianu Racoviță (Galeriile Artmark).
16 decembrie, București, Noapte Culturală Poloneză la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București, în cadrul căreia actorul Lari Giorgescu și percuționistul Lucian Maxim vor prezenta fragmente din cărțile lui Andrzej Sapkowski.