păi ce să vă spun copii ai pustiului?
eu am fost cîndva într-un ţinut de creneluri
acolo oamenii ţineau în clondire tot felul de nimicuri
în jurul lor se clătinau exegeţi cu mari pălării de paie
 
pe cărări de solzi care se pierdeau în tării
cu prietenul meu catedraticul am călărit vietăţi cvadruple
cvintuple şi sexagenare
ocoleam bolovani obosiţi îmbătrîniţi prematur
în seri adînci şi roşietice ca un lut care ia atît de fidel
forma zilelor noastre
 
şi cum vorbeam noi aşa ochii noştri prindeau un cheag
degetele noastre se prefăceau în moviliţe arămii
 
***
un conducător al unei teze cu o miză mai mare decît cele recurente
fumega în iarbă lîngă un tăciune aprins
foarte aproape deşi despărţiţi printr-o reţea de convenţii
despărţiţi prin nişte circuite despre care refereau
odată anumite prospecte tipărite mărunt
cei doi îşi cultivau raportul se exhibau guiţau
pe lîngă ei trecea o mulţime absentă
şi tîrziu pe-nserat cînd fulgii curgeau ca nişte albituri
pe coama şoselei
apăru şi ăl cu lectica
trasă probabil de nişte discipoli cam trecuţi
pe unul se pare că l-am recunoscut:
purta un papion sepia cu o margine uşor carbonizată
şi se scărpina la şold cu mîna lui leonină
 
toate acestea ar fi putut să aibă o importanţă dacă aş
fi izbutit să trec vadul
şi să alerg nebuneşte pe sub garduri
pe lîngă bărcile care aşteptau flămînde negre cît toate
aşteptările din istorie
să alerg aşa ca şi cum aş fi meditat o perspectivă
impetuoasă
în capătul căreia s-ar fi regăsit cadavrul meu pe
jumătate afirmat
cu bismarck escaladîndu-l în drumul său benedictin
spre cereale
 
***
dincolo de acele impozante senioriale caleşti
se ivea un cer mare de moloz
prin intermediul căruia scriptorii bătrîni 
alchimiştii uitaţi prin cotloane paharnicii pensionaţi
strigau de vreme nouă
 
cînd te uitai în jur
vedeai numai obiecte de haltă
cîte un vizitator grăbit punea mîna pe-o locomotivă o
răsfoia febril
şi se culca pe traverse să revadă lenjeria roz şi
poşetele de vanilie
purtate în coarne de melci aferaţi
 
trăiam atunci printre forme
schiam vertiginos în adîncul depresiunilor
şi lumina scădea şi apele creşteau şi cerul se făcea cît
o boaghe
lipită la ceafă
 
***
totul s-a petrecut dincolo de ape
şi dincolo de pasajele virane survolate de oamenii
aceia mari
în mantii luminoase
 
bătea un vînt dinspre anumite zone greu de localizat
mintea mea se afla într-o cupolă printre sunete adormite
un ochi paradigmatic şi un altul bine vitrifiat
pe un ştrand mundan
 
priveam la robinetul de pe burta mea princiară
 
să vină grabnic biografii scriptorii am strigat
sunaţi grefierii:
iată un chip al materiei care se poate recuza!
iată mîini vertebre femururi
lobi occipitali şi fine raporturi în sensul cărora 
se plimbă mulţimile de tinichigii
de la o întîmplare la alta
 
***
păi doamnelor şi domnilor
înfăţişarea mea în clipa asta nu se pretează unei
clasificări
pot fi o moviliţă instalată pe un portativ
pot avea chipul acelui mort proaspăt din gura
întredeschisă a căruia
se mai zbătea să iasă un ultim picior al reveriei
deşi în vremea lustrului eram cercetat cu luare aminte
de ciocurile păsărilor călătoare
şi cazmale tălpi de pasageri şi ceva încă neformulat
dar concret ca o pîlnie
îmi vexa condiţia mea sedentară
 
dacă este adevărat că trenurile trec prin gări cu o
mare probabilitate
dacă sori stele deşerturi şosele se strîng vălătuc
într-un cont decisiv
eu prefer să dau bineţe de aici nu vă supăraţi
priveliştea e plină de canioane
arare vine cîte un călător întîrziat se cruceşte
şi amîndoi aşteptăm aşezaţi pe propriii umeri clipa
cînd peste realitate se va prăbuşi
un perete de sticlă
 
***
doamne tu carele le ştii pe toate
probabil ne vezi cum urcăm coborîm urcăm coborîm
pe scări subţiri din inox
ca nişte pete spălăcite străpunse de ace
probabil  că te miră puţin natura noastră contemplativă
probabil ai vrea şi tu colea un mic chef cu ciraci
lîngă ape pe care plutesc jartiere şi hîrtiuţe de staniol
 
şi noi am vrea să dormim într-o burtă caldă
să zburăm într-un cioc de pasăre peste munţii tăi
caligrafici
şi să facem streaşină la ochi în zilele cu soare
elitrele noastre de taină
 
***
memoria mea înregistrează cu fidelitate cadrul autumnal
în care eu enfant terrible zgîriam ceva cu băţul la
rădăcina copacului
afirmînd cu îndărătnicie că poezia este altceva decît
se crede de obicei
de exemplu o gaură de unde ies întruna muşte verzui
şi zboară consecvent spre linia orizontului
 
nu rîcîi pămîntul mi se spunea în replică
nu rîcîi pămîntul fiindcă dezgoleşti rădăcinile şi în
curînd va veni iarna
dar mie nu-mi pasă mă fortifică faptul
că în podul casei noastre de la reni
se găseau o grămadă de teze despre caracterul
derizoriu al mediului ambiant
şi apoi nici nu puteam suferi vreo intervenţie
mai ales nu puteam suporta ca cineva să mi se zgîiască
în aminoacizi
 
într-o zi a venit vacanţa şi ţin minte că săptămîni
de-a rîndul
m-am chinuit
zi după zi am încercat
să pictez soarele apunînd după fesele ei grandioase
 
***
poate că o să păşesc şi eu într-o dimineaţă ca asta
cînd femeia calorică trece cu o geantă sinistră după ea
şi dispare
pe cărarea aceea virulentă
printre frunze şi crengi uscate
ferindu-mă de capcane ca un animal foarte suplu şi
eficient
cîteva zile poate chiar săptămîni
pînă cînd desişul se va rări şi ne vom pomeni
pe un mal plin cu păsări tacticoase ciugulind
zăpezile transcendentului
un mal care îşi pierde treptat consistenţa se rarefiază
ca şi sandalele noastre
 
***
acum a spune cuvinte e un fleac
ele cresc pe copaci
se mistuie sub roţile trenului
le rosteşte zilnic mama universală
care îşi poartă odoarele în marsupiu
 
crede-mă crede-mă şi nu cerceta:
odată şi odată o să stăm şi noi într-o lumină roşie
ca două avioane de hîrtie
 
***
o să treacă timpul sau poate se va aduna în straturi
(aşa ca un clit de rufe în cadă!)
pe faţa mea o să apară tot felul de pete şi litere
cine ştie ce bot de cîine
va da peste omul-virgulă chircit în bălării
 
apăi pentru că nimeni nu mai ştie la ora actuală
pe unde zac metonimiile
 
şi îmi închipuiam că toate consoanele lumii
se încolonează nopţile pe la douăsprezece
şi mărşăluiesc mărşăluiesc în adîncurile galaxiei
cu mari cizme de neon
 
***
toate femeile frumoase aveau 14 picioare
femeile frumoase din singurul univers plat şi rectiliniu
pe care îl aveam la dispoziţie
ele se mişcau într-un fel rectangular
cu minunatele lor picioare de păianjen prozodic
şi nici holde pîrguite nici versanţi pleşuvi plini de
promoroaca secundelor
nici chiar minima ceară în care se prefac pieile
luptătorilor pe cîmpul părăginit
nu le-ar fi putut spune că ho! aici se plăteşte o taxă
aici nimeni nu deschide uşi fără treabă
 
zidurile noastre sînt lucrate straşnic
oştile noastre zac stivuite prin ogrăzi
morţii noştri sînt primeniţi zilnic
 
şi rînd pe rînd garnituri catifelate
garnituri feline
le adună pe medeanul cu pietre înfipte în cer
 
***
mai marele şedea vajnic între două pulpe de lemn
deschidea gura viforos
papucii noştri conversau cu dezinvoltură despre
pulberea stelară
 
noi şedeam în două rînduri frumos aliniaţi şi cuminţi
şi ascultam conversaţia subiacentă a papucilor noştri