Scrierea memorialistică ocupă un loc important în literatura universală din ultimii o sută de ani. Cele două conflagrații mondiale, ororile comise de regimurile totalitare, conflictele regionale și locale, generate de confruntarea ideologică a marilor puteri în perioada „Războiului rece”, sunt evenimente majore care au modelat secolul XX și au condus la apariția unor scriitori care au descris (cel puțin, parțial!) tragediile trăite și văzute în opere literare de mare valoare. Situate la confluența literaturii și a cercetării bazate pe fapte, scrierile memorialistice nu au nevoie de un suport documentar – ele sunt un document în sine, constituie o mărturie circumstanțiată a celor care au avut de suferit, și care au decis să nu tacă.
Unul dintre cei mai valoroși scriitori memorialiști români, din păcate relativ puțin cunoscut în literatura noastră, este Alexei Marinat (1924 – 2009). Născut în stânga Nistrului, în comuna Valea Hoțului, chiar în anul când a fost fondată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), A. Marinat este reprezentantul unei generații care a avut de suferit cel mai mult de pe urma regimului comunist totalitar.
Creată în calitate de avanpost al ambițiilor imperiale sovietice în această regiune și ca viitor cap de pod în operațiunea de agresiune împotriva României, RASSM (în componența Ucrainei Sovietice) a fost un poligon experimental în care URSS a pus în aplicare cele mai crâncene acte de genocid cultural, care au acompaniat și au „justificat” acțiunile de exterminare fizică a românilor transnistreni. Familia lui Alexei Marinat a trecut prin suferințele groaznice ale foametei organizate de la începutul anilor 1930, atunci când colectivizarea forțată i-a lăsat fără casă, în plină iarnă, și mama scriitorului a fost nevoită să nască ultimul copil al familiei sub privirile celorlalți copii, în frig, direct pe zăpadă1. Tatăl autorului a fost persecutat, arestat în timpul marii terori din 1937, eliberat și lăsat să se întoarcă acasă peste doi ani fără să afle motivul pentru care a fost supus terorii și maltratărilor de către autoritățile bolșevice.
După ce a luptat în război, a fost rănit și a fost decorat cu patru distincții pentru vitejia de care a dat dovadă pe câmpul de luptă, Alexei Marinat se înscrie în 1946 la nou-creata Universitate de Stat de la Chișinău. Peste un an, în 1947, este luat la ochi de organele MGB-ului2, pentru o remarcă mai deocheată, considerată „antisovietică”, pronunțată public în timpul unei manifestații în prezența studenților și a cadrelor didactice. După ce a fost invitat la câteva „discuții” de către anchetatorul MGB de la facultate, tânărul este pus sub urmărire și în scurt timp, cu „ajutorul” unor colegi de facultate, organele de represiune politică află despre existența unui jurnal secret, denumit Eu și lumea, în care A. Marinat își exprimă liber gândurile și vorbește despre nedreptățile regimului stalinist. Este exmatriculat imediat de la universitate, judecat și condamnat3 la zece ani de detenție în GULAG. O bună parte din perioada de detenție o petrece în lagărul special nr. 7 (nume de cod „Ozerlag”), colonia nr. 3, la kilometrul 173 al căii ferate Taișet – Bratsk. Este eliberat în noiembrie 1954, după șapte ani și jumătate. Soarta lui Alexei Marinat are anumite similitudini cu cea a lui Aleksandr Soljenițîn, arestat în 1945 de organele poliției politice pentru niște scrieri într-un jurnal intim (care au fost considerate „agitație antisovietică”) și condamnat, tot așa, la zece ani de GULAG.
Volumul Călătorii în jurul omului (Editura Prut Internațional, Chișinău, 2004) este o culegere de texte în care Alexei Marinat conturează momente din perioada aflării sale în detenție, dar și din activitatea sa ulterioară la Chișinău, în calitate de publicist, prozator, critic literar. Din fragmentele despre GULAG aflăm că suferința cea mai chinuitoare la care este supus omul acuzat și condamnat pe nedrept este înainte de toate de ordin spiritual, și doar apoi fizică. Torționarii enkavediști au recurs la cele mai perfide și mai „originale” procedee pentru a distruge psihicul deținuților politici, pentru a le extirpa orice urmă de demnitate umană, pentru a-i transforma nu doar în unelte docile ale „socialismului triumfător”, dar, mai ales, pentru a-i face să-și iubească în mod sincer călăii. Tortura fizică – suplimentată cu cea morală și spirituală, bazată pe manipulare, minciună, șantaj, amenințări – avea drept scop să-i transforme pe „dușmanii poporului” în ființe fără urmă de scrupule, ființe de o cruzime și de un cinism comparabile doar cu cele ale torționarilor înșiși. Acest efort de „creare a omului nou” a fost însă un eșec. Din paginile pline de durere și lacrimi ale volumului aflăm că autorul a reușit să supraviețuiască acestui coșmar ce părea fără sfârșit datorită confraților săi de suferință, care nu au renunțat la umanitate și au refuzat să se plieze pe exigențele călăilor. Deținutul japonez, fost general în armata imperială, care l-a învățat pe A. Marinat cum să se apere de insectele vorace din taigaua siberiană, contabila lagărului, care și-a riscat viața expediind o scrisoare adresată surorii lui Marinat, colegul său de celulă care compunea poezii și le recita codeținuților, ajutându-i astfel să nu-și iasă din minți, medicul lagărului, care l-a declarat pe autor bolnav și astfel l-a salvat de recrutarea pentru minele de uraniu, din care nu se întorcea nimeni niciodată – toți aceștia și mulți alții au făcut posibilă supraviețuirea scriitorului. I-au dat nu doar speranța salvării, dar și încrederea că dreptatea nu este doar posibilă, ci și inevitabilă.
În octombrie 1950, aflat în lagărul siberian, autorul începe să scrie în secret „Jurnalul Naturii”, care i-a fost în acele momente un instrument de supraviețuire. „Jurnalul este ca un ultim chibrit în taiga... ”4 – acea ultimă nădejde de care se agață cu sete un condamnat. După doi ani însă a fost nevoit să-l pună pe foc în întregime, atunci când a aflat că a doua zi urma să fie aruncat în carceră, iar cu această ocazie să-i fie confiscate și verificate amănunțit toate lucrurile personale.
Călăii nu au învins, nu au reușit să-i transforme pe deținuți în monștri morali. În scrierile lui A. Marinat, ca și la alți mulți autori care au trecut prin experiențe similare, lipsește cu desăvârșire sentimentul urii. „Sunt lucruri de care te îndoiești, sunt lucruri pe care nu le poți spune cu glas tare, sunt lucruri pe care abia le pipăi, sunt visuri, sunt visări, sunt sentimente care ți-au stârnit admirația, iar peste câteva zile ți-e rușine de ele... Toate acestea pot încăpea numai în jurnale.”5 La câțiva ani după ce a ieșit din GULAG, Alexei Marinat a reconstituit în cea mai mare parte conținutul acelor caiete arse. Refuzul de a uita este singura și cea mai importantă revanșă a umanității împotriva ororilor totalitare.
Paris, Franța
_______
Alexei Marinat, Călătorii în jurul omului. Editura Prut Internațional, Chișinău, 2004
 
1 Casa familiei Marinat, situată în centrul comunei Valea Hoțului, și fiind una din cele mai mari case din sat, a fost confiscată și transformată în sediul cârmuirii colhozului din localitate. În scurt timp după aceasta, mama scriitorului a decedat.
2 Ministerul Securității de Stat, în 1954 a fost redenumit în Comitetul Securității de Stat (KGB).
3 La proces s-a ținut cont și de „originea socială nesănătoasă” a scriitorului, organele de poliție politică incriminându-i perioada de detenție a tatălui său (1937 – 1939), și faptul că acesta a fost primar al comunei Valea Hoțului în perioada 1941 – 1944, sub administrația românească a Transnistriei.
4 „Pe traseul siberian”, volumul citat mai sus, pag. 120.
5 Ibidem, pag. 122.