Categorii

Parteneri

Adolfo Murguía: „Eugeniu Coşeriu a devenit din întâmplare lingvist, la fel de bine putea să devină şi filosof…”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Adolfo Murguía: „Eugeniu Coşeriu a devenit din întâmplare lingvist, la fel de bine putea să devină şi filosof…”

articol: 

Interviu cu Prof. Dr. Adolfo Murguía, Universitatea „Karl Eberhard” din Tübingen, Germania
 
– Domnule Murguía, în pagina din Wikipedia a Universităţii din Tübingen1, printre numele profesorilor celebri care au predat aici de-a lungul timpului, Eugeniu Coşeriu apare de două ori: o dată la secţiunea lingvistică generală şi altă dată la cea de lingvistică romanică.
 – Fireşte, lingvistică generală şi lingvistică romanică, deşi pentru marele public ar putea constitui acelaşi lucru, pentru noi, specialiştii, sunt două domenii diferite şi complementare. De obicei, lingviştii optează fie pentru primul, fie pentru al doilea domeniu. Numai Eugeniu Coşeriu a putut să fie în acelaşi timp şi teoretician al limbajului şi mare romanist, adică specialist în limbile romanice.
 
– Universitatea Dvs. este una dintre cele mai vechi din Germania, mai precis a doua universitate germană după cea de la Heidelberg.
– Într-adevăr, Universitatea noastră a fost creată în anul 1477 de către contele Karl Eberhard şi de-a lungul secolelor diverse personalităţi şi-au desfăşurat activitatea aici. Voi aminti doar câteva nume celebre: marele filosof Hegel, scriitorii Hölderlin, Schelling, Mörike şi Uhland, dar şi savanţii Johannes Kepler şi Wilhelm Schickard, ultimul astronom şi matematician...
 
– Lista ar putea fi continuată şi extinsă până la etapa actuală. În cadrul secţiunii Lingvistică romanică apare şi numele Dvs., Adolfo Murguía. De fapt, sunteţi filosof de formaţie.
Filosof, însă aici, la Universitatea din Tübingen, în cadrul Facultăţii de Litere, predau de mai mulţi ani cursuri de limba spaniolă şi literatură hispanică.
 
– Aţi studiat filosofia la Paris, unde în anii `70 erau foarte mulţi intelectuali hispanici.
– Ştii că Parisul a fost până nu demult capitala intelectuală a Occidentului, capitala intelectuală a Europei în parte datorită acestei capacităţi pe care o are cultura franceză de a propulsa valorile culturale. În anii `70 exista o mişcare la nivel filosofic şi literar, iar sintagmele „intelectual spaniol” sau „intelectual latinoamerican” erau ca nişte cărţi de vizită. Erau anii în care exista încă lumea a treia, care nu însemna nimic altceva la vremea respectivă decât ţările nealiniate. Astăzi termenul are mai mult o conotaţie economică. Însă în acei ani în Spania aveau loc manifestări în favoarea lumii a treia, fiindcă Spania nu era aliniată. Pentru orice spaniol a merge la Paris în acea perioadă era echivalent cu ceea ce Flaubert a numit „educaţie sentimentală”. În cazul meu nu, fiindcă Universitatea Sorbona – unde am studiat filosofia timp de patru ani – era deja o Universitate modernă, nu mai era ceea ce aşteptam eu. Or, la Paris l-am cunoscut pe Julio Cortázar, de multe ori l-am întâlnit pe Jean-Paul Sartre, inclusiv mergeam la aceeaşi cafenea.
 
– Sunteţi editorul ultimului volum omagial Sprache und Welt. Festgabe für Eugenio Coseriu zum 80. Geburtstag, apărut în iulie 2002, pe când Prof. Coşeriu mai era în viaţă. Dincolo de această semnificaţie pe care o are, omagiul întruneşte mărturii extrem de valoroase pentru cei care se vor ocupa de acum încolo de opera lui E. Coşeriu.
În contextul multitudinii de volume omagiale dedicate Prof. Eugeniu Coşeriu până la acea dată, am pornit de la ideea de a face ceva inedit. Indiscutabil, Coşeriu este lingvistul cu cele mai multe şi mai impresionante volume omagiale din lume, ceea ce atestă implicit recunoaşterea de către comunitatea ştiinţifică internaţională a teoriei sale lingvistice. De aceea, m-am gândit atunci la altceva: la o antologie de studii dedicate lui Coşeriu la care să participe doar discipoli, colegi şi prieteni ai săi foarte apropiaţi de la Universitatea din Tübingen. În felul acesta şi coordonarea a fost mult mai simplă, întrucât toţi colaboratorii erau din acelaşi oraş. Or, tocmai acest lucru a stârnit nemulţumirea celorlalţi discipoli coşerieni, răspândiţi pe la alte universităţi germane şi care, la rândul lor, ar fi vrut să participe la acest volum omagial.
 
– Dvs. precizaţi în introducere că ceea ce îi uneşte pe colaboratorii la acest volum este spiritul coşerian, dat fiind că unii sunt romanişti, alţii germanişti sau slavişti.
Într-adevăr, toţi cei care au participat la acest volum cunosc opera lui Coşeriu în profunzime, au asistat la cursurile sale, i-au editat anumite volume, au făcut doctoratul sub îndrumarea sa. Într-un cuvânt, toţi la un loc au făcut parte din cercul „tübinginez” de prieteni ai lui E. Coşeriu. De aceea tematica volumului este destul de variată şi cuprinde mai multe domenii: filosofie, literatură, lingvistică, estetică.
Pe de altă parte, am conceput volumul astfel încât că cuprindă atât mărturii personale, legate de prietenia cu E. Coşeriu, cât şi contribuţii ştiinţifice care să aibă tangenţe cu teoria lingvisticii integrale. Aspectul personal este tratat de Heidi Aschenberg (profesoară de lingvistica romanică) şi Ludmila Golubzowa (profesoară de slavistică). Textele semnate de Jean-Pierre Durafour, Kurt Kloocke, Reinhold Kontzi, Reinhard Meisterfeld, Francisco J. Oros, Heinrich Weber şi subsemnatul au mai curând un caracter ştiinţific, însă toate au la bază teze şi idei coşeriene. Contribuţia lui Johannes Kabatek este într-un fel unică, dat fiind că îmbină latura personală cu cea ştiinţifică.
 
– Cred că la succesul acestui volum a contribuit şi experienţa Dvs. de cunoscător profund al teoriei lui Coşeriu, dat fiind că anterior aţi publicat, împreună cu J. Kabatek, Die Sachen sagen wie sie sind… Eugenio Coseriu im Gespräch” (Günter Narr Verlag, Tübingen, 1997). Cine a avut iniţiativa de a face o carte de interviuri cu E. Coşeriu?
– Iniţiativa ne aparţine ambilor autori. Vorbind de multe ori cu Johannes Kabatek despre prezenţa marilor intelectuali în istorie, am constatat că aveam aceeaşi opinie apropo de necesitatea acestora de a depune mărturie despre epoca lor. Atât Kabatek, cât şi eu aveam ferma convingere că biografia lui Coşeriu, în sine instructivă şi sugestivă, merită să fie cunoscută unui public larg de cititori, deoarece reprezintă şi o imensă experienţă istorică. În plus, în cazul lui Coşeriu nu era vorba doar de traiectul său biografic, în sine spectaculos şi instructiv, ci mai era un factor important: elaborarea sistemului său lingvistic – al lingvisticii integrale – în relaţie cu biografia sa. Prin urmare, ideea de bază a fost să punem în corelaţie teoria şi dezvoltarea operei lingvistice a lui Coşeriu cu biografia sa umană. De altfel, trebuia să ţinem cont şi de faptul că aveam de-a face cu o mare determinare a circumstanţelor (şi cadrelor)2 în elaborarea operei sale, circumstanţe ocultate marelui public. Mă refer în special la epoca de la Montevideo şi la studiile elaborate acolo.
Or, pentru noi, autorii cărţii, important era ca Eugeniu Coşeriu însuşi să explice lucrurile, să ne spună opinia sa despre anumite probleme, astfel încât să nu rămână nimic obscur, pentru că mereu există neînţelegeri sau mereu se găsesc persoane rău intenţionate gata oricând să reinterpreteze lucrurile dintr-o anumită perspectivă…
 
– Aşa cum spuneam într-o recenzie pe care am scris-o la acest volum, în prima parte prezentaţi biografia lui Coşeriu, iar în partea a doua teoria sa lingvistică. Astfel, dincolo de momente edificatoare ale traseului biografic, ne întâmpină atitudini şi poziţii general valabile, care definesc exemplar destinul omului de ştiinţă, al marelui intelectual Coşeriu. De exemplu, problema naţionalismului în România la acea vreme.
– Într-adevăr, evocând atmosfera politică din România din perioada interbelică, Prof. Coşeriu abordează problema naţionalismului, în sensul de atitudine faţă de naţiune şi faţă de patrie, şi felul cum trebuie interpretat şi înţeles acest concept. Aşa cum ştii, el face diferenţa între trei tipuri de „naţionalism”, respectiv trei etape pe care le-a parcurs el însuşi. Primul tip este un naţionalism naiv şi nereflexiv, în cadrul căruia se afirmă interesele, drepturile, valorile şi cultura unei anumite naţiuni şi se neglijează interesele, drepturile, valorile altor naţiuni, în special ale popoarelor vecine. Al doilea tip este un naţionalism reflexiv, în cadrul căruia, deşi primează încă valorile şi preferinţele unei anumite naţiuni, sunt acceptate în acelaşi timp interesele şi valorile altora, în consecinţă, se pledează pentru coexistenţa armonioasă a diferitelor tradiţii, obiceiuri şi culturi. Al treilea tip îl constituie un naţionalism critic, dinamic, în cadrul căruia şi preferinţele propriei naţiuni sunt privite sceptic şi critic3.
 
Era deci o exigenţă de autenticitate ca Prof. Coşeriu însuşi să se pronunţe direct, fără „intermediari”, asupra biografiei sale umane şi spirituale?
– Exact! Dat fiind că în procesul de pregătire a întrebărilor ne propuseserăm să cuprindem atât dezvoltarea teoriei cât şi aspectele semnificative ale biografiei sale, vroiam să aflăm totul din prima mână!
 
În acelaşi timp, adică în 1996, a apărut şi în România un volum de interviuri – Lingvistica integrală, realizat de Nicolae Saramandu, – care, din păcate, a fost elaborat în grabă.
– Am răsfoit volumul dlui N. Saramandu şi, cu cunoştinţele mele rudimentare de română, mi-am dat seama că, într-adevăr, poate că îi lipseşte o anumită coerenţă. Nu ştiu dacă volumul nostru are o structură mai riguroasă, însă ceea ce ne-am propus a fost să corelăm, aşa cum spuneam, „geografia” interioară cu cea exterioară.        
 
– Întrucât volumul de interviuri explicitează geneza concepţiei coşeriene şi etapele sale de elaborare, credeţi că poate fi considerat ca un fel de ghid / introducere în opera lui Coşeriu?
Ocazia publicării acestui volum a fost cea de-a 75-a aniversare a lui Coşeriu. Dat fiind că anterior apăruseră, aşa cum am spus, omagii ştiinţifice propriu-zise4, noi ne-am gândit la un alt fel de omagiu, şi anume un volum în care să fie îmbinată teoria sa lingvistică cu traiectul său biografic. Acest aspect ni s-a părut deosebit de important, deoarece în cazul unor scrieri, în special al celor din epoca de la Montevideo, este vorba de o anumită contingenţă a elaborării lor: unele au apărut, să zicem, „întâmplător”. Bunăoară, cartea sa Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico a fost impulsionată de un concurs de lingvistică! Imaginează-ţi că Prof. Coşeriu s-a prezentat la acel obscur concurs cu o capodoperă în care erau tratate probleme cardinale ale lingvisticii mondiale din acel moment! O carte de o anvergură intelectuală enormă, atât de importantă cum e tema schimbării lingvistice, care se îndepărta cu totul de perspectiva anterioară de abordare – cea a neogramaticilor şi a lui F. de Saussure –, o interpretare atât de profundă a schimbării lingvistice, de care se ocupase şi lingvistica tradiţională şi structuralismul, apare datorită faptului că Profesorul s-a înscris la un concurs organizat de ... Academia de Ştiinţe din Uruguay!
Dar în felul acesta au apărut şi alte lucrări deschizătoare de drumuri din acea epocă, adică multe s-au „născut” din anumite conjuncturi, din ceea ce se numeşte întâmplare. De fapt, întâmplarea, ar spune J. L. Borges, nu este altceva decât ignorarea de către noi a cauzelor şi a efectelor. Fireşte, a fost o cauzalitate externă, pentru că i s-a cerut să scrie acel studiu, fie că fusese organizat un concurs, fie că fusese invitat să participe la un congres etc. Cert este că circumstanţele exterioare au avut un mare rol în elaborarea teoriei lingvisticii integrale, au fost un fel de catalizator, impulsionându-l pe E. Coşeriu să-şi elaboreze propria sa concepţie.
 
– Unele studii de atunci s-au publicat în cele mai prestigioase reviste de lingvistică din Occident, cum ar fi Romanistisches Jahrbuch, Revues des langues romanes, Zeitschrift für romanische Philologie ş. a.
– Aşa este, mai întâi s-au publicat în reviste de specialitate, apoi au apărut în volume la Editura Gredos din Madrid. Am în biblioteca mea prima ediţie a vol. Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios, apărută în 1962 la Editura Gredos din Madrid, şi o păstrez cu sfinţenie. Or, anume cărţile editate de Gredos au fost cele care au avut cea mai mare rezonanţă, de la care au pornit, de exemplu, traducătorii japonezi, traducătorii ruşi şi alţii. Asta în ce priveşte fructificarea momentelor istorice, de conjunctură exterioară, să zicem.
Referitor la faptul dacă volumul Die Sachen sagen wie sie sind… ar putea fi considerat ca o introducere, nu cred că este o iniţiere. Mai curând este o explicitare a ceea ce deja există, adică a anumitor aspecte ale concepţiei lui Coşeriu. Cea mai bună introducere în teoria lingvisticii integrale ne-o oferă textele coşeriene propriu-zise.
 
– Care a fost impactul acestei cărţi de interviuri?
– În ce priveşte această întrebare, ea se referă indirect la situaţia actuală din lingvistică. Aşa cum ştii, în anii ’60, când Eugeniu Coşeriu vine la Universitatea din Tübingen, lingvistica se bucura de un mare prestigiu, avea un loc privilegiat printre ştiinţele culturii. În acelaşi timp, existau şi multe aşteptări din partea lingvisticii. Erau anii în care structuralismul era popularizat în marea ţară occidentală care lansează orice curent, în Franţa. Iar marele promotor al structuralismului a fost, cum se ştie, Claude Lévi-Strauss. Pentru el lingvistica era ştiinţa paradigmatică prin excelenţă, ceea ce însemna o schimbare radicală de perspectivă, în comparaţie cu începutul sec. XX. Dacă la începutul secolului ştiinţa perfectă, orientatoare, ştiinţa paradigmatică fusese fizica, ea având două secole impresionante de triumf, în anii ’50-’60 ştiinţa paradigmatică prin excelenţă devine lingvistica.
Or, când o autoritate de talia lui Lévi-Strauss declară lingvistica drept ştiinţă prin antonomasie, ştiinţa umană perfectă, acest lucru îi conferea lingvisticii un statut aparte, privilegiat, dar de la care se aşteptau şi foarte multe. Cea mai mare aşteptare consta, după mine, anume în a determina rolul limbajului în viaţa umană. Prin aceasta se spera/pretindea la o percepere mai profundă a spiritului uman, la o pătrundere subtilă în textura sufletească a omului. Dacă vrei, lingvistica era concepută atunci ca un fel de cheie care ar fi permis să fie înţeleasă fiinţa umană.
 
Ca la Heraclit: limbajul reprezintă o cheie pentru a înţelege restul fenomenelor universului!
– Exact! Prin intermediul limbajului se spera să se obţină accesul la ceva profund, până atunci misterios, în ce priveşte spiritul uman în ansamblu. Iar lingvistica, în aprecierea unora, conţinea acea cheie către descifrarea spiritului uman: nu doar că prin limbaj omul se deosebeşte de celelalte fiinţe animale (asta o ştim de la Aristotel), ci limbajul ar permite să se înţeleagă ceea ce numim cultura umană, ar fi cheia pentru interpretarea acesteia. Limbajul, manifestat prin limbile concrete, ar  determina viziunea asupra lumii a oricărei comunităţi de vorbitori.
Fritz Mauthner afirma, formulând un truism, că dacă Aristotel nu ar fi vorbit în greacă, teoriile lui ar fi arătat cu totul altfel. Acelaşi lucru l-a mărturisit şi Wittgenstein, apoi ipoteza numită Sapir-Whorf… Ei bine, astea fiind spuse, îţi dai seama de transcendenţa hermeneutică şi culturală a lingvisticii, transcendenţă pe care o avea pentru istoria dezvoltării umane analiza lingvistică la acea vreme. Prin urmare, acesta era un climat extrem de favorabil lingvisticii în anii ’60, climat care a durat până în anii ’80.
Între timp, situaţia s-a schimbat. Ceea ce stabilea Coşeriu în cele două studii ale sale despre situaţia din lingvistică s-a modificat foarte mult5. Lingvistica a devenit mult mai modestă în „pretenţiile” sale, mult mai sobră în predicţii şi în satisfacerea orizontului de aşteptare din anii anteriori.
Revenind la receptarea cărţii noastre de interviuri, se impune să facem diferenţa între receptarea acesteia în ţările romanice şi în celelalte ţări. În Germania volumul s-a difuzat în mediul romaniştilor şi al lingviştilor, în general. Spaţiile culturale unde receptarea e destul de mare sunt Spania şi ţările hispanice, precum şi Japonia. După câte ştiu, se vorbeşte deja de o traducere în japoneză a acestui volum şi ne gândim şi la o posibilă versiune spaniolă.
 
– Să vorbim despre fundamentele filosofice ale teoriei lingvisticii integrale. Dat fiind că sunteţi filosof de formaţie, Dvs. aveţi toată legitimitatea să confirmaţi dacă în spatele textelor lui Coşeriu există un fundament filosofic.
– Bineînţeles. Când se vorbeşte de E. Coşeriu,
aces­t­a-i unul dintre aspectele cele mai interesante şi relevante ale personalităţii sale intelectuale. Totodată, prin aceasta se face referire la prezenţa întregii culturi occidentale în opera sa. Odată i-am spus Profesorului că a devenit din întâmplare lingvist, la fel de bine ar fi putut deveni şi filosof/profesor de filosofie. Aşa cum ştii, Coşeriu avea formaţia necesară pentru ambele domenii, în Italia îşi luase două doctorate: unul în filologie, altul în filosofie. În fine, s-a văzut privilegiată ştiinţa limbajului în detrimentul filosofiei. Cu toate acestea, prezenţa filosofiei în opera sa e destul de pregnantă, la fel şi literatura. Fireşte, literatura are alte funcţii şi alte perspective.
Nu voi insista asupra funcţiei filosofiei în cadrul sistemului lingvisticii integrale, deoarece Coşeriu însuşi s-a referit la acest aspect în introducere la cele două volume ale sale Geschichte der Sprachphilosophie (Istoria filosofiei limbajului), vorbind despre conceptele de ştiinţă, filosofie şi filosofie a limbajului. Se poate discuta mult pe această temă, deoarece prezenţa filosofiei în opera lui Eugeniu Coşeriu este foarte pregnantă, aşa cum e prezentă şi în opera lui Noam Chomsky. După cum ştim, Chomsky îşi are rădăcinile, indiferent de faptul dacă aceste „rădăcini” sunt interpretate deficitar sau adecvat, în raţionalismul sec. al XVII-lea. Opera lui Coşeriu are un alt tip de filiaţie, o filiaţie care merge mult mai departe de raţionalism, fără a cădea, fireşte, în iraţionalism. Poate una dintre dificultăţile celor care doresc să se iniţieze în teoria lui Coşeriu este vocabularul său. Această problemă a vocabularului lui Coşeriu prezintă o dificultate de receptare, mai ales pentru cei din lumea anglo-saxonă. Sistemul conceptual al lui Coşeriu a fost influenţat în anii ’50-’60 de fenomenologie, or, în prezent acest curent filosofic în SUA nu mai e văzut cu ochi buni. De altfel, întreaga filosofie analitică anglo-saxonă este anti-fenomenologică, iar efortul reprezentanţilor acestui curent constă în analizarea conceptelor, nu a intuiţiei, fie de natură categorială, fie de natură sensibilă.
Dat fiind că am pomenit de N. Chomsky, eu cred că a fost un mare păcat faptul că s-a creat această opoziţie crescândă între Chomsky şi Coşeriu, care putea fi evitată. Dacă mă gândesc la programul lor iniţial din anii ’60, îmi dau seama că aveau un program comun: depăşirea structuralismului. Ambii aveau aceeaşi intenţie, apoi au şi elemente comune, cum ar fi neohumboldtianismul.
 
Şi creativitatea limbajului...
– Într-adevăr, şi creativitatea limbajului. Prin urmare, obiectivele lor de atunci erau similare. Cred că în acea epocă, când în Occident încă nu se consolidase definitiv şcolile şi curentele lingvistice, între Coşeriu şi Chomsky s-ar fi putut dezvolta un dialog productiv şi fructuos. Era poate mai bine să se fi insistat asupra laturii comune, decât asupra diferenţelor dintre cele două orientări.
 
Credeţi că în acest sens a avut un anumit rol şi manuscrisul prelegerilor lui Coşeriu despre generativism, publicat de G. Narr şi R. Windisch?
– Tocmai că acest curs al lui Coşeriu mie mi s-a părut destul de deschis şi echilibrat, fiind o încercare de înţelegere, de situare a generativismului în contextul de ansamblu al lingvisticii. Eu cred că tonalitatea s-a agravat mai curând pe parcurs. La început se simţea o deschidere către generativism, de altfel, subtitlul cărţii lui Coşeriu este „Succesele şi limitele generativismului”.
Tonul a fost dat de o carte foarte polemică a lui V. Sanchez de Zavala publicată în Spania în 1982, în care îţi dai seama că nu mai este vorba de o analiză ştiinţifică, ci de o polemică deschisă. Zavala se ocupă doar de „analiza” criticilor lui Coşeriu la adresa lui Chomsky. Or, un atare tip de investigaţie deja indică polarizarea de care am vorbit mai sus: ori Coşeriu, ori Chomsky. Pe de altă parte, aici intervine opoziţia dintre Europa şi America, deoarece şi în filosofie avem de-a face cu o schismă între filosofia continentală şi filosofia analitică. În opinia mea, această schismă este total falsă, întrucât, dacă mergem la surse, constatăm că originea curentelor anglo-saxone de astăzi se află la Viena sau Freiburg, la Heidelberg sau Frankfurt...
 
– Profesorul nostru de la Cluj, Mircea Borcilă, a plecat în anii `80 în SUA chomskian (adică adept al teoriei lui N. Chomsky) şi s-a întors de acolo coşerian, în sensul că l-a „descoperit” pe Coşeriu la o universitate americană, graţie unui coleg, profesor de lingvistică spaniolă. Or, dl Borcilă crede că Chomsky s-a „documentat” cu privire la critica pe care i-o făcuse Coşeriu, dat fiind că în studiile ulterioare ca şi când ar fi ţinut cont de unele observaţii pe care i le făcuse Coşeriu în acel curs publicat de studenţi.
– Ceea ce spui pare foarte interesant, însă e un mare păcat că studiile magistrale ale lui Coşeriu încă nu au fost traduse în limba engleză. Pe de o parte, încă nu au apărut alte două volume importante, Más allá del estructuralismo, anunţate de atâta timp de Editura Gredos din Madrid. Acestea conţin texte teoretice inedite scrise în ultimele decenii şi ar contribui la cunoaşterea mai bună a teoriei lui E. Coşeriu în ansamblu. Pe de altă parte, sper ca volumele în limba germană publicate de Editura Narr în ultimii ani să contribuie la înţelegerea actuală a gândirii lui Coşeriu, la situarea sa în contextul curentelor actuale, în definitiv la cunoaşterea mai bună a teoriei sale şi la asimilarea acesteia.
 
Cartea Dvs. de interviuri cu Coşeriu conţine un capitol intitulat „Heidegger, Wittgenstein et alli”. Ce a însemnat Heidegger pentru sec. XX? După câte ştiu, este filosoful cel mai comentat din secolul trecut.
– Dacă importanţa unui autor s-ar măsura în bibliografia secundară care se publică despre el, atunci, indiscutabil, cei mai comentaţi filosofi ai secolului trecut ar fi Heidegger şi Wittgenstein. Despre Heidegger, acum trei-patru ani existau peste 3.000 de titluri de monografii (nu ştiu câte ar exista astăzi); aceasta din punct de vedere cantitativ. Din punct de vedere calitativ, însă, există în prezent filosofi nu doar în Europa, ci şi în SUA pentru care Heidegger este marele Maestru, pentru care filosoful german constituie un punct de referinţă, aşa cum pentru alţii poate fi Wittgenstein sau Nietzsche, sau oricare alt filosof european.
În cazul lui Heidegger, la începutul dezvoltării concepţiei sale era tocmai uitarea fiinţei, Seinsvergesenheit. Apoi, în studiile sale ulterioare este vorba de Seinsgeschichte, care se transformă în istoria fiinţei. Indiscutabil, Heidegger a fost o personalitate cu o mare influenţă, cu o serie de analize nu doar extrem de interesante, ci şi instructive, cum ar fi limbajul pseudo-eroic, pseudo-patetic din Sein und Zeit, care apoi a fost prost interpretat. Apoi Heidegger, cel de mai târziu, cu insistenţa sa asupra tehnicii, asupra limbajului şi a artei, de asemenea a avut un impact foarte mare.
 
– Tema limbajului la Heidegger a fost tratată şi de Coşeriu în magistralele sale cursuri de istorie a filosofiei limbajului.
– Coşeriu îl încadrează în ceea ce se numeşte paradigma germană a teoriei limbajului, adică Herder, Humboldt, Hegel ş. a. În cartea mea Zwei deutige Radikalität demonstrez că la Heidegger avem de a face cu o radicalitate ambiguă. Marea lui grijă faţă de limbaj înseamnă o mare dragoste, o neţărmurită pasiune pentru limbaj, dar, în acelaşi timp, şi o mare neîncredere în limbaj.
Cu toate acestea, Heidegger rămâne un exponent a ceea ce fizicianul şi filosoful Carl Friedrich von Weizsäcker numea titanismul german. Adică un efort enorm pentru a vedea nu numai lucrurile, ci şi istoria occidentală într-un anumit mod, dintr-o anumită viziune. Putem întâlni acest titanism şi la Hegel, această idee a istoriei ca progres al libertăţii, istoria ca dezvoltare a spiritului uman spre cunoaşterea de sine însuşi etc. Altfel spus, acest efort de a uni ceva atât de eterogen, atât de eteroclit, cum e istoria Occidentului, într-o formulă unică, într-o singură perspectivă – aceasta este titanismul. Or, şi în cazul lui Coşeriu se prezintă acelaşi titanism german sub forma interpretării limbajului uman din trei puncte de vedere – universal, istoric şi particular, respectiv palierul universal al limbajului, palierul limbilor istorice şi palierul textului sau al discursului – şi sub forma preocupării sale de a demonstra existenţa unei istorii neîntrerupte de peste 2.000 de ani a filosofiei limbajului.
 
Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a purta acest dialog.
 
Interviu realizat de Eugenia Bojoga,
Cluj-Tübingen, 2009
__________
1.  http://bit.ly/e48urQ
2. În spaniolă se produce un joc de cuvinte prin sintagma „determinare şi circumstanţe”, care face trimitere directă la studiul lui Coşeriu din acea perioadă Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar, publicat pentru prima dată în Romanistisches Jahrbuch, 7, 1955-1956, p. 29-54. 
3.  A se vedea pe larg  A. Murguía, J. Kabatek, Die Sachen sagen wie sie sind… Eugenio Coseriu im Gespräch, Gunter Narr Verlag, Tübingen, 1997.
4. Primul omagiu coşerian s-a publicat cu ocazia împlinirii de către profesor a vârstei de 60 de ani: Logos Semantikos. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu 1921-1981, editat de H. Geckeler, B. Schlieben-Lange, J. Trabant şi H. Weydt, 5 volume, Berlin – New York – Madird, 1981. Al doilea a văzut lumina tiparului peste cinci ani: Energeia und Ergon. Sprachliche Variation – Sprachgeschichte – Sprachtypologie, Studia in honorem Eugenio Coseriu, ed. J. Albrecht, J. Lüdtke şi H. Thun, 3 volume, Tübingen, 1988.
5  Cf. E. Coseriu, Die Lage in der Linguistik, în „Innsbrucker Beiträge zur Sparchwissenschaft”, Vorträge 9, 1973.