adagio

chestii comune, hainele noastre atât de aproape,

                        lucruri simple pentru care se moare
vocea grăbită, tu, eu, câteva repere pentru tristeţe
răguşire îndesită înspre sfârşit, ar fi suficient atât
ar fi impecabil un zâmbet, de bun rămas, cât nu

                                                tocmai se pleacă
nimic despre mine
despre noi
în trecut
am descris
doar mersul tău pe care mi-l voi aminti mult după
şi fuga pentru final.

incert

îmi zice că îi place să meargă prin parcul ăsta de

                                                                        spital 
ori cum se aud seara liliecii vai spune tu nu i-ai auzit

citesc pe plăcuţa de la intrare

atenţie epidemie acces restricţionat persoanelor 

                                                                        străine

dau pasul în urmă silvia păşeşte încrezut 
tremur mă fac şi eu c-aş fi curajoasă 
dar continui să pun întrebări 

locuri nu sunt pe bănci dar mai ales pe băncile

                                                            umbrite
un bazin sec între alei şi poteci
ar fi fost mai lin sufletului dacă era cu apă
stăm pe beton călcâiul se sprijină-ntre fragilul

                                                            ierbii şi piatră 

nu atât furii cât regrete-n cuvinte despre lucruri

                                                care nu se spun în glas
şi aerul se face greoi poate mai uşor înăuntru
acum citesc acum înţeleg 
îmi pare rău că în parcul catedralei nu cresc flori

                                                            de câmp
să fi luat pentru ea 

se apropie o haită de câini vagabonzi 

povestesc mai departe cu vocea întreagă
silvia îşi înfinge degetele în palma mea 

peste durere spaima chircită-n stomac
o carne aproape că tremurândă şi ochii aţintiţi

                                                înspre bătrânul 
care aruncă răbdător pâine pentru câini 

de parcă acolo în locul lor
ar fi o fantomă

chip

dimineţi răsuflecate fără calendar
îmi deschid ferestrele
trag de obraji soarele ştirb
mă cheamă pe strada cosmonauţilor cu lilieci violeţi
într-un septembrie atât de străin
ochiul meu care atunci tremura
acum priveşte
sunt anii de triumf
o ameţeală stranie mă copleşeşte zilnic
ca într-un somn adânc cu visele cusute
îmi satisfac spaima într-o seară bolnavă
străinii sunt mai primitori de rugă decât mine

ne vizităm trecutul din obligaţie

mergem pe trasee ştiute
ne şiroim prudent haina de garduri
strângem colacul fierbinte de duminică
ar putea fi semn de salvare
îl înţeleg doar cei mici

nu uităm drumul spre biserica
în care ne-am învăţat copilăria
să stea în picioare
la început imitând gesturile bătrânilor
care îşi ştiau păcatele
apoi aflam de aura bolnăvicioasă

o jale surdă îngrămădită acolo
fantomele stau de veghe să nu bată vântul
să nu se stingă lumânările
să nu plângă cei dragi
dar vântul se tot strecoară
pe alocuri
stinge lumina

îşi urlă singurătatea 

poeţii criminali

să alergi
noaptea prin oraş
admirând blocuri imens luminate
peste tot
oamenii care te ocolesc sunt mai înalţi decât tine
nimeni nu-ţi ştie fericirea
asta te face
importantă

reala fericire e c-ai golit cafenelele
în căutarea unui om care să iubească poezia

ai moravuri solide de 5 ani
nu ţi-ai mai luat o haină nouă
cufundată fiind în lecturi de duminică
ce nu se vor sfârşi nici după sâmbăta următoare

resemnare

nu poţi să ghiceşti ce s-a strigat în urmă
după câteva zbateri
sau cât din tine a rămas
după acele cărămizi intermitente
dar peste care nu poţi păşi decât după o prăbuşire

nimeni nu te-ar fi lăsat să pleci
dacă nu ai fi deschis uşa cu mâna ta

o secundă prea strâmtă
ca să-ţi expiri tot aerul din plămâni
înainte să arzi

setea de viaţă ce te apucă la trezire

când realizezi că în urmă a fost
un simplu coşmar
în care ţi-ai trăit sfârşitul

în ‘07 

am grijă cât răsărit pătrunde 
înăuntru, întind rufele la uscat, 
îmi zgândăr curajul
să nu mă arunc

dau apă la rădăcini 

- eagles ar fi bine acum
eagles e bine tot timpul -

mă uit absent cum o albină
şi
nu spun nimic

când adorm
un pat de păianjen se sfarmă
sub mine

aş putea să mă prefac fericită

la fel ca-n ‘07

când vroiam să mă tund

şi nu aveam foarfece

vreau să vorbesc cu ţup

despre cât trebuie

să aştept deschiderea şanţului

ăsta cu cactuşi pe margini

şi când întinderea mâinii

nu o să mai fie blocaj

*

andreea se

ridică în vârful

picioarelor la balcon

niciodată n-am mai

văzut atâta verde în chişinău

fumul de ţigară

adaugă ceaţă peste clădiri

câteva lacrimi mai curg pe obraji

senzaţie că a mai păţit

aşa rătăciri

cârpiţi-vă orizontul  le-am spus

să-mi iau ultima dată cartofi free un puişor şi un
                                                machiatto fierbinte

apoi las totul

să fiu vagabond dharma

să-mi tratez sinusita cu lapte fierbinte cu miere seara
                                                şi cinci minute

de stat cu capul în jos zilnic

să nu mai se facă spargeri de uşi

în tine

şi dinspre

şi somnul

să mi-l duc în braţe oriunde

orice urme de tălpi pe inimă nu le observ

fă cum ştii

muşcăturile de la ţânţari le-aş roade până la sânge

nu-mi mai pasă de ce se poate întâmpla mai departe

vreau să-mi dorm toată viaţa

să-i trimit dracului pe toţi cei pe care i-am tot luat

                                                pe din ocolişuri

când situaţia a cerut rafinament

să scriu şi eu un text piramidal răsturnat

să-mi asum spusele că l-am făcut bine

că-s mare şi...

că scriu bine oricum

să pot combina clişee cu ceea ce nu se spune cu voce

şi ceea ce contează de fapt

mai mult decât altele luate-mpreună

să te ştiu în preajmă

chiar şi când nu eşti

să vină toamnă

dar de fapt...

altcineva

să observ lipsa de întuneric

să sting lumina ca să-mi apară