Era o jună frumoasă și ambițioasă în anul 1938, după ce absolvise prestigiosul Liceu Jeanne d'Arc din Chișinău, când a ajuns la Academia de Arte Frumoase din București. S-a înscris la clasa de pictură a lui Francisc Șirato. În fatidicul an 1940 aceasta decide a se întoarce în Chișinăul natal și se înscrie la atelierul pictorului Moisei Gamburd. Mai apoi, după studii de pictură la Moscova și de istoria artei la Sankt Petersburg, Ada Zevin revine iarăși la Chișinău și, cu începere din 1953, predă la Liceul de artă din localitate, timp de mai bine de două decenii. S-a dedicat viitorului, educației și instrucției noilor generații.
Din 1959 ni se păstrează în colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei (MNAM) un Autoportret, de mici dimensiuni, care conservă datele plastice foarte bine însușite ale unei școli de factură academică, unde un clarobscur cvasi-rembrandtian decupează, prin tușe suculente și precise, efigia artistei dintr-un continuum aproape indistinct al fundalului. Din semiobscuritatea de un brun-închis ne privește un chip interiorizat, matur, cel mai probabil împlinit. Artista se afla la vârsta maturității, și a promisiunilor care-și vor face apariția la scurtă vreme.
Am mai avut ocazia să vorbesc despre existența la Chișinău, la confluența anilor 1960-1970, a unui grup de artiști care au schimbat din temelii nu doar stilistica picturii și graficii, ci și modul de a percepe arta în general, și acest nucleu s-a format în jurul personalității Adei Zevin (A. Z.). Sugestia vine dinspre o colegă mai tânără de breaslă a A.Z., pictorița Ludmila Țonceva: „Anii șaizeci constituie o perioadă extrem de interesantă în pictura moldovenească. În acele timpuri un grup de artiști importanți de la noi erau pasionați de pictura franceză a secolului XX și, în egală măsură, de arta populară; exista o deplină libertate a improvizației și se practicau pe larg experimentele, arta cunoscând o evoluție uimitoare.”1
Grupul acesta era întemeiat pe o veche prietenie dintre mai mulți artiști, din generații distincte, printre care se aflau: Sergiu Ciocolov, Rostislav Okușko2, Esther Grecu, Dumitru Sevastian (devenit după mutarea, în 1940: Sevastianov), Mihail Grecu, A.Z. însăși și alții. Pe cei doi din urmă, A. Z. i-a cunoscut la București; Dumitru Sevastian era la acea vreme un artist cu oarece notorietate în arta românească3. Când un grup de basarabeni, printre care artiștii plastici, soții Gamburd, soții Grecu, poetul Liviu Deleanu și arhitectul Valentin Mednic, s-au mutat de la București la Chișinău, Sevastian vine pe urmele lor, devenind un chinuit artist sovietic. În schimb, A.Z. a reușit să „schimbe macazul” și, la începutul anilor 1970, mai ales în urma unor călătorii și tabere de creație din Lituania și în Delta Dunării, la Vâlcov, nu doar că modifică radical calitatea și luminozitatea paletei, ci scapă și de obligativitatea balastului ideologic printr-o formulă plastică admirabilă, devenită recognoscibilă. Cu alte cuvinte, și-a elaborat o formulă plastică în care gingășia și rafinamentul pictural substituie preeminența subiectului. Or, în metoda „realismului socialist” tocmai subiectul era precumpănitor, el era acela care declama, afirma și stânjenea orice pornire sau derapaj de altă natură decât cea a unui adjuvant în opera de împlinire a comunismului. A.Z. se „refugiază” în culoare, în intensitățile ei cromatice, în problematici legate de tehnologia și alchimia picturii. Scenele tematice în opera artistei apar tot mai rar, și doar conjunctural. Prezența continuă a temei orașului, a vedutelor sale patriarhale, pitorești, cu accente rustice devine una contagioasă pentru o pleiadă de tinere artiste4, care s-au manifestat în anii 1970-1980. Cum a fost posibil un astfel de aplomb plastic, proiectat în atmosfera destul de anaerobă din acea periferie a „imperiului roșu”? Să fim corecți, chiar pe la finele anilor 1980 indivizi precum Ilie Bogdesco (1923-2010), aflat într-o funcție de conducere atunci, încă vociferau și criticau formalismul în artă. Cum în aceste condiții, ale unei mentalități periferice, care era mult mai conservatoare și mai reacționară decât cea din sistemul cultural din marile orașe, se puteau produce astfel de breșe? Cum a fost cu putință pictura modernistă, experimentalistă a A.Z.? Rămâne încă un mister și ține probabil de multiplele paradoxuri ale sistemului totalitar. Dar această taină zăvorâtă în trecut este cu atât mai provocatoare cu cât ține de domeniul artei, un teritoriu prin excelență al spiritului, al imaginii, și e legată de una din cele mai fascinante personalități ale picturii moldovenești. Un fost discipol, criticul de artă Tudor Braga, își amintește de A.Z. în următorii termeni, surprinzători:
„Ştiam că nu era ca toţi oamenii, era altfel… Se întâmpla cam cum fac copiii: au o păpuşă şi o strâng în braţe, o preferă pentru joacă, apoi o uită pe undeva şi peste un timp iar revin la jucăria uitată… Cam aşa era Ada Zevin în sensul bun şi în atitudinea faţă de omul pe care îl preţuia, poate, mai mult…”5.
Cred cu tărie că o minte trează și sfredelitoare, care a văzut retrospectiva organizată la MNAM (4 septembrie - 14 octombrie 2018), a găsit multe răspunsuri la și mai multele întrebări legate de corpus-ul operei lăsate de A.Z.
_______________
1 Citat în catalogul Ada Zevin, editat de Lud­mila Toma. Ed. ARC, Chișinău 2003, pag. 11-12
2 Rostislav Okușko (1897-1966), pictor-peisagist, pedagog. A fost unul dintre pionierii artei locale, precum și mentorul multora dintre artiștii care au rămas în istoria artei europene.
3 Bibliografia interbelică despre acest artist a fost sintetizată de Petre Oprea, în: Expozanți la Saloanele Oficiale de pictură, sculptură, grafică, 1924-1944, DCCPCNMB, București, 2004, pag. 95, vezi pe larg în: Ludmila Toma, Dimitrie Sevastianov, Chișinău, 2012
4 Vezi Vladimir Bulat, cuvântul introductiv la opera artistei A.Z., în: An Anthology of Moldavian Painting. Chișinău, 2015, pag. 26
5 Ultimul interviu cu Tudor Braga, luat de Antonina Sârbu, postare parțială pe Facebook, în ziua de 26 ianuarie 2018