Parteneri

Acolo să-ţi rămână numele

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Acolo să-ţi rămână numele

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Deunăzi a avut loc o întâlnire la Chişinău, în cadrul Zilelor Literaturii Române în RM, cu Varujan Vosganian, autorul romanului Cartea şoaptelor (Ed. Polirom, 2008). Emilian Galaicu-Păun, moderatorul întâlnirii, a tot insistat pe provenienţa armeană a scriitorului, ceea ce nu l-a făcut pe acesta să se indispună sau să se crispeze, chiar dacă a trezit o replică a dlui Serafim Saka:
- Păi, Varujan Vosganian e în primul rând scriitor român.
Invitatul a răspuns cu mândrie provocărilor amintind de diaspora culturală armenească din România (de la Gheor­ghe Asachi la Bedros Horasangian), completată de cineva din sală cu figura lui Ioan Vodă cel Cumplit, zis Armeanul. A scos în relief deosebita solidaritate a breslei culturale de origine armeană (cel care a operat decupări masive în materia stufoasă a manuscrisului lui Vosganian a fost Ştefan Agopian, iar redactorul de carte i-a fost Magdalena Bedrosian).
La întrebarea moderatorului de ce nu scrie în limba armeană, Varujan Vosganian a dat de înţeles că posedă limba, ceea ce este impresionant pentru o persoană îndepărtată mult în timp şi spaţiu de patria de obârşie. Dar, cum e şi firesc, nu-şi poate permite să scrie în limba maternă pentru a nu se închista într-un cerc restrâns, sufocant, la graniţă cu lipsa de audienţă. Remarcabil rămâne însă faptul de a-şi fi păstrat neclintită identitatea sa etnică.
Din păcate, cu totul altfel stau lucrurile printre transfugii români. Datele statistice demonstrează că emigranţii români nu mai vorbesc limba română deja la a doua generaţie. Excepţiile confirmă regula. Se crede că limba maternă vorbită într-un alt mediu lingvistic e un balast, o frână – care trebuie cât mai grabnic eliminată – în calea însuşirii limbii din ţara primitoare. Iar printre basarabeni cunosc cazuri de-a dreptul desuete, când, în loc de a-i învăţa pe copiii lor limba română, îi învaţă rusa, pentru că numai prin intermediul limbii ruse bla, bla, bla. Limba e unicul însemn al poporului român şi unica barieră împotriva deznaţionalizării. Rolul religiei este mic într-un spaţiu puternic… „ateizat” şi în care religia ortodoxă este în mare parte pro forma. Nu e cazul armenilor, care au ritul lor creştin, nedirijat de la Moscova sau din orice altă parte.
Nici istoria nu ne oferă prea multe exemple încurajatoare, demne de urmat. Dimpotrivă. Chiar şi minţile cele mai luminate şi descendenţii lor au căutat să rupă toate punţile, mai întâi de toate, cele lingvistice, cu patria lor de origine. Urmaşul direct al lui Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir, a devenit primul poet modern rus şi model de expresie rusească. Descendenţii lui Milescu-Spătaru au mers şi mai departe: ei şi-au schimbat numele din Spătar(u) în Mechnik(ov). O disponibilitate şi o propensiune uimitoare pentru o cultură şi o limbă străine. Nu cred că expatriaţii în Occident au alt destin. Toţi au de ales între cele două ziceri româneşti: să te întorci numai cu numele şi acolo să-ţi rămână numele.

moiiuhun

qyliduf moiiuhun