Criticul literar e mai întâi arbitru şi abia apoi judecător. Judecata de valoare într-un discurs critic e implicită, ea nu este un scop în sine. Criticul ştie, din propriile aventuri cu textele străine, că judecata de valoare, vorba bătrânului Kant, e una de gust, e una estetică (senzorială, în esenţă). Pe când arbitrajul ţine strict de meserie, de calcul, de tehnică.