Ion Druță, Clopotnița. Editura Cartier 2016. Colecția Cartier popular. 280 pag. 
 
O scriere de referință în opera lui Ion Druță, care a știut să discearnă „semnele otrăvite” ale unei epoci care au distrus coloana vertebrală a unui neam. Uneori intuiția artistică a unui scriitor e atât de mare, că rezistă, înfruntă chiar scăderile din propria biografie.
 

Noutatea primelor două numere din acest an din sumarul Revistei literare (subintitulată, repetat, publicație de LITERATURĂ…) este rubrica Synthesis, susținută de academicianul, eminescologul Mihai Cimpoi. Fragmentele de text publicate până acum (câte două pagini de revistă), care anunță un posibil foileton exegetic, se intitulează „Cruda taină” existențială eminesciană. Citat, pentru a redescoperi stilul inconfundabil/inimitabil al lui M.

Cărțile de nonficțiune ale unor mari autori contemporani, fie ele jurnale, volume de eseuri, amintiri sau interviuri, includ un păcat intrinsec – acela al dezvăluirii misterului care stă în spatele unei anumite scriituri. Oricât de fascinante ar fi (și de cele mai multe ori sunt), cu oricât de multă aviditate s-ar parcurge, într-un final senzația cititorului este că a asistat la un soi de demonstrație a unui magician care-i explică trucurile.

La 175 de ani de la inaugurare, Biblioteca Naţională a Moldovei este o prezenţă deloc de ignorat în spaţiul public al urbei noastre. Mă refer la clădire, dar, mai ales, la statuia lui Alecsandri, care „păzeşte” intrarea în edificiu. Chiar dacă până în 1961 biblioteca a avut mai multe sedii provizorii, astăzi, imaginea edificiului de pe strada 31 August 1989 este cea care ne vine în minte atunci când ne referim la această instituţie. Iar pentru publicul larg, Biblioteca Naţională a Moldovei este, desigur, clădirea unde stă de strajă Alecsandri.

...Fusese ideea Generalului. În ultimul timp acesta căzuse într-o stare depresivă și lăsase treburile statului în derivă. Avea tot timpul pe masă o sticlă de coniac, din care uneori nu mai turna în pahar, ci o ducea direct la gură. Atunci când soția, femeie la vârsta duioșiei, îngrijorată de starea lui, îi confisca sticlele, el i se jeluia lui Ștefan Fânaru că e bolnav și suferă de insuficiență alcoolică acută. În cei șapte ani de când ajunsese la cârma statului se decepționase de tot și de toate, mai ales de unii oameni pe care îi promovase.

De ce te-ai duce în R. Moldova?
 

3 martie 2017
Premiera filmului Ana, mon amour, în regia lui Călin Peter Netzer, cu Diana Cavallioti și Mircea Postelnicu în rolurile principale. Adaptare după romanul Luminița, mon amour, de Cezar Paul-Bădescu, producția a fost distinsă cu Ursul de Argint la cea de-a 67-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin. Premiul, oferit pentru cel mai bun montaj, i-a fost înmânat Danei Bunescu.

Scriitorul Cormac McCarthy

Preambul
 
În seara zilei de 4 noiembrie 2016 s-a redeschis la Chișinău sediul central al Muzeului Național de Arte Plastice (MNAP), al cărui director, pictorul Tudor Zbârnea, a făcut oficiile de gazdă și de ghid pentru cei prezenți la ceremonie.

Cînd primesc texte de la poeţi începători să-mi spun părerea, caut să văd înainte de toate dacă au logică, dacă sînt reflexivi şi dacă au simţ lingvistic, şi abia după aceea dacă au mult invocata sensibilitate. Astea sînt, subiectiv vorbind, cele ce definesc talentul, care fac pîinea talentului. Iar lecturile şi munca pe text – drojdia care creşte pîinea. 
 

Noi îi aşteptăm. 
De fapt, vieţile noastre sunt continuarea aşteptării în vieţile celor de până la noi.
E o ştafetă a aşteptărilor care, în esenţă, se unesc în una singură: noi, pământenii, îi aşteptăm. 
De prin ce secol să se fi declanşat, conştientizată, această aşteptare? Conştientizată şi asumată. Întru basm sau realitate, întru împlinire de fantezie sau zădărnicie.

Istoria universală a dragostei
                                     pentru I.R.
 
În tot
ce 
atingi
se incrustează
invizibilul.
 
Urmele tale
doar
cântă.
 
 
 

Amendament la Articolul 13 al Constituţiei Republicii Moldova
 
Cum ai
liiiinge
de bună
voie la
– 20° C
şinele
de cale
ferată
în urma
trenului
care ţi-a
deportat
neamu-n
Siberia,
iată ce
vrea să
spună

1. 
şi vine o zi când înţelegi că n-a mai rămas nimeni
nici băiatul acela cu nume ciudat – Semproniu
care stătea singur pe marginea apei, când 
noi ne jucam şi el vedea acolo o vegetaţie stranie
căreia-i punea numele noastre, rostindu-le încet şi 
ameninţător: Ioana, Marcu, Ilarion, Iolanda, Ignat…
veneam lângă el să privim, 
dar nu desluşeam nimic în apa tulbure

Volumul recent al filosoafei australiene Michelle Boulous Walker, Slow Philosophy: Reading against the Institution (Filosofia lentă: a citi împotriva instituției), apărut în decembrie 2016 la editura britanică Bloomsbury, atinge o serie de teme complexe, întrețesute, care pot servi ca prilej pentru
lungi discuții, academice sau mai puțin academice, dar se prezintă, în primul rând, ca un îndemn la o descriere și o exemplificare a unei practici ce poate fi numită lectură lentă.

În oceanul de texte care apar despre Uniunea Europeană, cartea pe care o comentez astăzi face o figură aparte. Spun asta nu numai din cauza subiectului ei (de maxim interes și mai puțin explorat decît altele); am în vedere, în primul rînd, contextul acestei apariții, cum nu se poate mai potrivit pentru o discuție despre „conștiința europeană”.

Evul Mediu cultural a fost pasiunea de o viață, dar și una dintre temele predilecte de cercetare ale lui Umberto Eco. Ca și alți contemporani ai săi, celebrul autor italian a înțeles că unele discipline filologice ar putea supraviețui numai dacă revin și revalorizează această perioadă, catalogată de pozitivistul veac XIX drept epocă obscură, depășită și, în linii mari, irelevantă a istoriei și culturii occidentale. 

În iulie 2016, scriitorul, dramaturgul, jurnalistul și realizatorul de televiziune Val Butnaru își lansa la Uniunea Scriitorilor din Chișinău al doilea roman, după Cartea nomazilor din B., apărut în 2010. A fost un eveniment insolit, cu muzică de saxofon (maestrul Vali Boghean) și un recital cu fragmente din carte, pigmentând intervențiile vorbitorilor. Acest scenariu teatralizat furniza, implicit, romanului Negru și Roșu. 1930-2056 (Editura Litera, 2016) și un fel de halo de interpretare, în acord cu tehnicile narative folosite de autor. 

Fabule moderne, volumul cu care Tatiana Ţîbuleac debutase în 2014, era o extensiune a blogului ei, autoarea etalându-şi vocaţia de reporter atent la detalii. Cartea era şi o ipostază parabolică a rubricii „Poveşti adevărate”, pe care Tatiana o iniţiase încă în 1995 la ziarul Flux. Nu am putut să fac abstracţie de experienţa de jurnalist a scriitoarei, citindu-i parabolele ca pe nişte inspirate pastile ziaristice: observaţii din natură sau reportaje lirice, scrise inteligent şi emoţionant, demonstrând un fin spirit de observaţie.