Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich), Viaţa ficţiunii după o revoluţie. Editura Polirom, 2015
 

Există opere literare care pot rămâne o anumită perioadă într-un anonimat obscur, ca mai târziu vocile exegeților să constate, rușinate și oarecum nedumerite – Cum a fost posibil ca nimeni să nu le fi remarcat? În ce sertar al memoriei au zăcut necunoscute? E simptomatic cazul romanului Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa. O capodoperă. Și nu e singurul.

Miercuri, 24 februarie 2016, în incinta Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu” din Chişinău a avut loc întâlnirea cu scriitorii Julia Wolf din Germania şi Bogdan Coşa din România. Evenimentul a fost organizat de Institutul Goethe din Bucureşti în colaborare cu Centrul Cultural German „Akzente” de la Chişinău. Cei doi scriitori au citit fragmente din cărţile lor recente şi au susţinut un dialog cu publicul.

În Vest, literatura de popularizare a celor mai recente descoperiri din ştiinţă reprezintă o nişă bine conturată de zeci de ani. Editorii au înţeles perfect interesul publicului larg de a avea acces la o variantă simplificată a celor mai recente descoperiri ştiinţifice, iar colecţiile şi titlurile nu sunt deloc puţine.

Cândva, în îndepărtatul an al marelui cutremur din 1977, care a înfrigurat mare parte a Moldovei socialiste și a României bolnave de același morb roșu, pictorul Petru Jireghea
(n. 1941) picta tabloul Clopotnița, o lucrare în ulei pe pânză, nu tocmai mică, dar nici prea mare – spre a putea fi lesne ascunsă. Avea 108 pe 80 centimetri, și reprezenta drama dispariției Clopotniței, care făcea parte din complexul bisericesc-comemorativ din centrul Chișinăului (prima jumătate a secolului al XIX-lea, arh. Avraam Melnikov).

Am recitit de curând romanul lui Cervantes „Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha”, considerat cea mai bună lucrare de acest gen din toate timpurile. Și este, pe bună dreptate. Urmărind aventurile personajelor sale, m-am surprins mereu cu gândul la marea lor asemănare de fond cu personajele tipice ale societăţii în care trăim. Am constatat că nimic nu se schimbă cu trecerea secolelor, cel mult decorul, scenografia.

Reinventarea mitului

Interviu cu Vlad Ciobanu, director general al Centrului Național de Educație prin Artă (CNEA), Chișinău
 
- Domnule Vlad Ciobanu, care este misiunea Centrului Național de Educație prin Artă și prin ce se deosebește de alte instituții de cultură?

Povestea tragică a lui Melchior, Moritz şi Wendla

Urc în avion înarmată cu multă răbdare, cu două cărţi bune şi cu trei feluri de haine la mine. Urmează să zbor Bucureşti – Atena, Atena – Doha, şi apoi Doha – Cape Town. La Atena e mai cald decât la Bucureşti, deci trebuie să-mi dau jos geaca groasă şi puloverul în care am înfruntat zero grade. În Qatar n-am voie să umblu descoperită, deci am o eşarfă mare, vişinie, în care să mă înfăşor ca să mă simt mai confortabil. La Cape Town sunt 30 de grade, deci ar trebui să ies din aeroport în sandale, blugi şi tricou subţire.

Avantajele unui stat falit

- Stimate domnule Alexandru Călinescu, sunteți de mulți ani profesor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ați predat cursuri la Paris, sunteți istoric, critic literar și eseist, semnatar al unor rubrici în presa scrisă și la Radio Europa Liberă și presupun că am numit doar câteva dintre ipostazele Dumneavoastră ca universitar și om de cultură. Cum arată programul zilei sau programul săptămânii unui intelectual cu atât de multe obligații și preocupări?

În toată discuția lungă din ultimii ani despre cum trebuie reformat sistemul universitar / academic din Republica Moldova, s-a atins prea puțin o dimensiune care mi se pare esențială: practica pedagogului în sala de curs, atitudinile cu care vine el acolo și valorile pe care și le asumă. Și mi s-ar părea utilă introducerea în această dezbatere a ideilor câtorva autori care au propus nu pur și simplu reformarea sistemului de învățământ, ci regândirea lui din temelii. Unul dintre ei e pedagogul și filosoful brazilian Paulo Freire.

Trimis-a Cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei.  (Ps. 106 / 20)
 
 

De fiecare dată când scriu aceste „Poveşti...”, mă gândesc la cititorul meu, la felul cum le citeşte, cum mă citeşte, de altfel. Mi-l închipui aşa un lector ideal, unul absolut, aproape omniscient, un adevărat lector de poveşti, care însă preferă să şi asculte, ghidat de câte ceva, care uneori iese din pagină şi parcurge străzi, case, răspântii. 

„Odată ce te-ai delectat cu zborul, ajungi să mergi pe pământ cu ochii îndreptaţi către ceruri, căci ai ajuns în înălţimi şi într-acolo tânjeşti să revii.”
Leonardo da Vinci
 
A fost nevoie de zece ani pentru crearea expoziţiei „Geniul lui da Vinci”, dedicată lui Leonardo. Expoziţia a fost realizată de compania „Grande Exhibitions” din Australia împreună cu fundația italiană „Anthropos Association”. 

Îngăduitor
Dumnezeu e atât de îngăduitor, încât 
îi iartă până şi pe cei care îi rostesc 
sau îi scriu numele cu greşeli. 
În genere
Dumnezeu nu se amestecă în chestia asta 
cu scrisul – la o adică
Atoatecreatorul nu e un învăţător zelos de clase primare
care
serile 
corectează teancuri de caiete.
 

Lucian Ștefănescu (n. 1959) este ziarist, corespondent la Biroul din București (din 1991) și apoi redactor în Serviciul românesc al Europei Libere la Praga, unde realizează emisiunea Dicţionar de sunete rare. A scris poezie la Echinox, a jucat teatru la Ars Amatoria & Fiii, a relatat din Chişinău pentru Caţavencu (prima serie) despre declararea independenţei Republicii Moldova. 

„Adevăru-i că nu mă prea dau în vînt să scriu despre moarte, fie ea şi aşa, în general, darmite gîndindu-mă la cea care-mi va fi hărăzită. Frică? Nu numai ea, ci şi posibilitatea, ce m-a însoţit de cînd mă ştiu, de-a dilata nesăţios clipele fericite /…/.” Emil Brumaru (text publicat pe facebook, 14 iulie 2014)

Antropologii ne-au prevenit de multă vreme asupra simbolismului corpului şi, mai ales, al feţei. Culoarea pielii, forma nasului, pistruii ş.a.m.d. au avut (şi au), în toate culturile, puternice conotaţii identitare, fiind „markeri” ai includerii sau excluderii etnice şi/sau sociale. Imaginea evreului este, din acest unghi, paradigmatică: ilustrînd modul cum aparenţa a fondat diferenţa, ea confirmă un postulat pe care studiile imagologice, atît de în vogă în ultimele zeci de ani, l-au documentat în repetate rînduri.