articol: 

articol: 

Ion Ţurcanu, Descrierea Basarabiei. Teritoriul dintre Prut şi Nistru în evoluţia istorică (din primele secole ale mileniului II pînă la sfîrşitul secolului al XX-lea)
 

articol: 

articol: 

articol: 

Alex. Leo Șerban, De ce vedem filme. Colecție: Eseuri și confesiuni, 2012
 

Mai mult decât oraş pe apă (şi chiar după toate expediţiile pe Canal Grande, inclusiv traversarea lui în tremurătoarea gondolă botezată traghetto1), Veneţia a rămas pentru mine oraş de piatră – „stones of venice”2, la propriu. Apa lagunei şi chiar canalul păreau în mod paradoxal stătătoare. O Veneţie de piatră, şerpuitoare, labirintică se înălţa pe un soclu de apă.

Anul trecut, în articolul De trei ori Havel, apărut tot în paginile Contrafortului, comentam volumul Pe scurt, vă rog!, carte aflată la limita dintre eseu, interviu şi scriere confesivă, care includea şi consemnările omului politic. Între timp, din păcate, Václav Havel nu se mai află printre noi.

Mi-am turnat în cană must pe care l-am făcut din struguri de poamă Bacon. Are culoare roşie închisă, nu vrei să-l verşi peste hai­nă sau covor, pata e atît de lipicioasă că nu o poţi spăla uşor. Într-un fel, e ca sîngele. Golesc cana şi ies în stradă. Maică-mea mă strigă şi mă întreabă unde m-am pornit. Îi spun că vreau să trec pe la poştă să-mi cumpăr neapărat o revistă. E vorba de „Contrafort”. Îmi spune că e în regulă. În ce mă priveşte, încerc să merg cît mai firesc, fără să şchiopătez.

Uneori, când nu pot citi cărţi şi nici nu pot scrie barem un rând, iau blocnotesul gros cu notiţe de lectură şi mă uit în ochii lui. Mi-amintesc, îmi făcusem nişte adnotări la câteva emisiuni TVR 1, în care apăreau eseiştii A. Pleşu şi G. Liiceanu, antrenaţi în nişte dialoguri. La una dintre ele, mi se pare că vorbeau despre miracolul întâlnirii. Mă întind pe divan, punându-mi perna sub cap – aşa fac lecturi de când mă ţin minte. Răsfoiesc, uitându-mă-n ochii blocnotesului. Împrăştiaţi. Obosiţi. Găsesc.

Politologul Francis Fukuyama este, dacă se poate spune astfel, un model de intelectual modern. Discursul său, întotdeauna lipsit de ostentaţie şi de pedanterii academice, păstrează acelaşi ton relaxat chiar şi când abordează probleme grave. Atunci când consideră că e necesar, Fukuyama nu ezită să încalce convenţiile, propunând idei ce generează controverse în mediile cercetătorilor.

Cel mai recent film al lui Aki Kaurismäki, Le Havre (2011), relatează istoria unui grup de emigranţi ilegali de provenienţă africană care doresc cu tot dinadinsul să ajungă în Marea Britanie, dar sunt reţinuţi de poliţia franceză de frontieră şi reîntorşi acasă. Un singur băiat de vreo 10-12 ani, Idrissa, reuşeşte să scape de arest şi se ascunde în oraş.

Discuţiile despre integrarea studenţilor basarabeni aflaţi la studii în România au dobândit noi şi noi dimensiuni. Particularităţile acestui fenomen par să difere de la regiune la regiune şi de la oraş la oraş. E tot mai des întâlnită percepţia eronată că gradul de integrare a studenţilor basarabeni ar depinde de oraşul în care aceştia studiază. Mai exact, că studenţii se integrează mai uşor dacă se află la o distanţă mai mare de hotarul de la Prut.

O parte însemnată a populaţiei din Republica Moldova continuă să asocieze trecutul comunist cu stabilitatea economică, cu asistenţa socială şi cu studiile gratuite. Totuşi, interogând mai pe îndelete, constaţi că, aproape niciodată, oamenii nu atribuie acelui stat un rol semnificativ în situaţii de care a depins cumva reuşita lor personală. Mama mea, căreia îi plăcuse limba franceză şi care fusese înmatriculată la facultate, înfruntând un concurs acerb, a trebuit să renunţe la studii.

Noi, cei vechi, avem o memorie laminată de cilindrul compresor al propagandei sovietice. Odată cu poncifele acesteia, în cutele encefalului nostru s-a înscris, ca pe o pistă a discului de ebonită, întreaga dramă a ridicolului şi a frustrării trăite atunci. Figuram zilnic într-o commedia dell’arte azi greu de imaginat. Distribuiţi alternativ în roluri de actori sau spectatori, jucam cea mai falsă piesă din lume. Am avut mereu impresia că şi „regizorii” ştiau cât de inautentic e spectacolul, dar commedia trena.

articol: 

Avem destul de rar privilegiul de a ne întâlni cu niște tineri cultivați, serioși, gata formați, versați în arta scrisului. Marcel Gherman este unul dintre ei: un scriitor în plină afirmare, cunoscut pentru eseurile pe care le publică de mai mulți ani în revista noastră (unde ține rubrica „Trenduri”), dar și pentru cronicile din Sud-Est Cultural. Pe lângă scris, Marcel Gherman compune și muzică electronică: are la activ câteva albume editate în străinătate (Japonia, Norvegia, Statele Unite ș.a.), difuzate la posturi de radio din diverse țări.

1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?

2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?

3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?

4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?

„Dragul meu cititor, tu trebuie să ştii chiar din capul locului că eu, pe lângă marele defect de a fi femeie, mai am şi multe altele” – astfel îşi începe Lucreţia Bârlădeanu prima nuvelă (sau poate, totuşi, eseu?), Cercelul, din cartea Scrisori din Paris (Chişinău, Editura ARC, 2011).

articol: 

Mi-a plăcut întotdeauna scriitura cursivă, iar cartea despre care vreau să vorbesc e chiar pe potriva ritmului meu lectural. Încă un compliment: chiar dacă nu toate naraţiunile au reuşit să-mi ţină urechile ciulite, ele au ştiut însă să se oprească la timp. Lucreţia Bârlădeanu (căci despre ea vorbesc) şi-a ales un Narator atent şi cu simţul măsurii.

articol: 

Orice marionetă are suflet
 
 Şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască
 

Vă rugăm să alcătuiţi un top din cinci titluri (dispuse în ordine valorică) al cărţilor din literatura română contemporană, inclusiv volume semnate de autori din Basarabia, apărute în 2011.
Motivaţi alegerea primului titlu din acest clasament printr-o scurtă apreciere (maximum 300 de semne).
 
Marius Chivu
 
1. Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950, eseu, Humanitas

Nimeni nu îmi pare mai înspăimîntător decît omul care trăieşte din mimetism şi care e stăpînit la maximum doar de preocuparea să fie comme il faut. Cel care se simte liniştit numai dacă se aliniază la modă (intelectualul), sau dacă nu iese cu nimic din rînd şi urmează cu fanatism tradiţia (omul obişnuit, ale cărui inhibiţii şi griji să se ţină de tradiţie le înţeleg, totuşi, destul de bine pînă la un punct).

1. Perioada raţională