Ce ar fi aceste note intermediare? Niște des-figurânde figuri de stil. Asta, în conformitate cu legile nescrise ale scrisului.

Din cauza amurgului și altor „complicații” cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva decât se vede pe hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ. 
Alta decât cea de pe hartă e peninsula sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare ale amiezilor, sub sângeriu-pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și Istanbul. 

Eu, cel care am avut lumină electrică peste cartea de citire abia din clasa a doua... (Azi, în era neonului, și o astfel de amintire am: acel prim bec electric cu captiv-zglobiul său fluturaș de wolfram...) Deci, de la acel fluture de wolfram iată-mă postat în fața display-ului. Nu-mi displace, recunosc.
De la cincizeci de ani, iată-mă cu o postată de viață postată în acaparantul neant al internetului, ca și internat adică în internatul celor curioși, dornici de comunicare și, poate, Doamne, ciudată (creștinească și ea?) cuminecare.

Nouă din zece ființe umane – nu mi se dă tasta computerului să zic: ins, inși; uite o noțiune care s-a izvodit da capo degradată și degradatoare; discret-jemanfișistă – vicleană, derutantă, pe care unii o iau de bună, de pozitivă, de neutră, de oarecare, – însă, în acest context, eu nu pot folosi termenul:

Noi îi aşteptăm. 
De fapt, vieţile noastre sunt continuarea aşteptării în vieţile celor de până la noi.
E o ştafetă a aşteptărilor care, în esenţă, se unesc în una singură: noi, pământenii, îi aşteptăm. 
De prin ce secol să se fi declanşat, conştientizată, această aşteptare? Conştientizată şi asumată. Întru basm sau realitate, întru împlinire de fantezie sau zădărnicie.

Dacă visezi oglindă… Ce e dacă visezi oglindă?… Că te oglindeşti în ea… Sau că o spargi, ce ţi se poate întâmpla?... A, asta e: dacă te visezi într-o oglindă, răsfrânt, fireşte, – sau, poate, nefiresc reflectat, – deci, să zicem – dacă te visezi într-o oglindă, răsfrânt, bineînţeles… – ce e de înţeles?... Păi bine, merge aici: răsfrânt?...

…Astăzi i-ar fi greu să-şi imagineze când a simţit pentru prima oară o ciudată senzaţie în creierul său – senzaţie de foarte scurtă durată, însă memorabilă prin ciudăţenia cu care-i pusese la încercare cugetul, afectându-l fie şi pe o clipită-două, pe o simplă declanşare de blitz a… anormalităţii din conştiinţa sa.

Pe când eram la începuturile implicării mele în ale povestitului beletristic, îmi venise (şi) ideea să scriu o nuveletă despre domnul… Scârţ. Nu, nu despre vreo persoană care ar fi avut această poreclă, Scârţ, ci chiar despre Scârţul – Scârţ(âit), natural, cum s-ar spune, apărut, adică, pe cale firească, la o apăsare, la o constrângere, la o presiune pe ceva – de obicei, pe o scândură, să zicem, scârţâitoare; scândură de punte sau de treaptă de prag sau de treaptă de scară într-o casă veche cu două şi mai multe nivele.

Bineînţeles, până la acest moment, nimeni nu a trăit, nu a înţeles… Nu, nu, în acest caz nu se înţelege nimic, fiind vorba tocmai de orice lipsă de înţeles; fiind vorba exact de orice lipsă de exactitate… Deplina lipsă de înţeles!... [Aici s-ar potrivi un număr infinit de semne de exclamaţie!!!!!!!!!!!!!!!!.............. S-ar potrivi, dacă asta nu ar veni în contradicţie cu ceea ce ar însemna… (nu ar… însemna?...) absoluta lipsă de înţeles.

La cei 65 de ani ai săi (de la o vreme, ce tic! – involuntar, fireşte, ca, dimineaţă de dimineaţă, să-i apară în scăfârlie indicaţia parşivului contor al destinului: ai 60, ai 61… ai 65 de ani, şi tot aşa, 365 sau 366 de zile în an!; până „placa” se schimbă doar cu o cifră, şi din nou – monotonie, beethowenianul „Bu, bu, bu, bu!” din simfonia a IX-a, nesiguranţă, disconfort vital, spaimă…)…

Trimis-a Cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei.  (Ps. 106 / 20)
 
 

În mare, dar mai ales în general, domnul Faust era om bun, zâmbitor – chiar dacă provenea din teutoni get-beget (aici nu poţi face pluralul: geţi-begeţi, deoarece unora li s-ar putea crea impresia că her Faust se trăgea din... geţi, cei care, în realitatea ireală a istoriei duse pe gârlă, ne-au fost strămoşi nouă şi nu lor, teutonilor).

Se făcea că eram într-o toamnă, undeva la mare, la vreun simpozion probabil, dar mă pomenii într-o gară... neclară, difuză, cu uşoară – nu în retuşuri, accente – atmosferă din „Stalker”-ul lui Andrei Tarkovski. Strunele stranietăţii şi străinătăţii nu erau întinse la maximum, ci uşor slăbite, astfel că nici neliniştea, personală şi cea generală, nu era mare, însă se făcea, totuşi, resimţită. În fine, – la un început de drum, de reîntoarcere, – pentru că, nedându-mi exact seama în ce gară din Dobrogea mă aflu, trebuia să revin la Neptun.

1. Perioada raţională

Într-un „colţ” de web, la cine ştie ce intersecţie-păienjeniş-internet, tu ai găsit, involuntar, accidental, şi informaţia (la rubrica: diverse) că, cică, marele [tu, cititorul involuntar, ai fi luat marele între ghilimele; totul este extrem de relativ, mai ales la comparaţia „noastră” (voastră) cu „ei”, a timpurilor pe care le trăiţi voi – cu vremurile în care au trăit şi au murit ei, spre bucuria nevertebratelor ce huzuresc în solul cimitirelor]; că, cică, „marele” scriitor din secolele XX-XXI (a vieţuit, fifty-fifty, simetric, câte 40 de ani în fiecare

Îmi place la nebunie – lucidă, bineînţeles, – expresia ca din senin. Înseamnă că, nici când gândeşti, apare totuşi ceva, ţi se relevă sensuri, imagini, scene, combinaţii, ecuaţii... (de altfel, toate astea de asemenea sensuri însemnând), surprinzându-te, uimindu-te (de dorit, în sens pozitiv...). E în acest ca din senin şi taină la nivel superior, adică – mister, secretum secretorum, şi sugestie că ar putea aşa, ca din senin, să ţi se declanşeze inspiraţia, pofta de creaţie, cum se mai spune.

În eseul Avatarii lui Ovidiu, Laurenţiu Ulici dădea o listă de noţiuni ce ar trimite, direct sau implicit, spre termenul „exil”: fugă, fugărire, sancţiune, opţiune, aventură, destin, salvare, terapie, revanşa, refuz, revoltă, regăsire, motive politice-economice-personale-psihologice, dor de ducă, lehamite, întâmplare, frică, curaj, soluţie, lipsă de soluţie, – ca să încheie cu exclamaţia: „Asta e! Exilul ca fenomen.”

Omagiu lui Ingmar Bergman, năucitoarele filme ale căruia mi-au încântat, neliniştitor, juneţile.
 

Prima lui constatare a fost că, cel puţin din câte înţelegea el, din câte i se deschidea, i se arăta în conştiinţa sa, era că – virgulă – conştiinţa unui om mort nu se deosebeşte catastrofal de conştiinţa unui om viu. Pur şi simplu, Cincinat Ignat conştientiza că deja este mort, precum, acum un timp, conştientiza că mai trăieşte.

Ut, quem primum fecerat illa litteratum,/
Haec, novem Pyeridum trahens
comitatum/ Prosa…
Stephanus de Tournai