articol: 

Între apariţiile istoriografice din ultimul timp, volumul pe care îl comentez astăzi merită o semnalare specială.

articol: 

De cîte ori nu am avut, fiecare dintre noi, în ultimii ani, impresia că sîntem copleşiţi de treburi?; că scadenţele pentru fiecare lucru de făcut ne sufocă?; că nu mai reuşim, din acest motiv, să ne ocupăm, cum se cuvine, de noi înşine (adică să trăim cum ne-ar plăcea), de familiile şi de prietenii noştri (pe care îi vedem din ce în ce mai rar şi, mai totdeauna, pe fugă)?; cu un cuvînt, că „nu mai facem faţă” atîtor solicitări?

articol: 

Am mai avut prilejul să scriu, în acest colţ de pagină, despre cărţile lui Tony Judt (ultima dată, acest lucru s-a întîmplat în septembrie 2008). Invariabil, observaţia preliminară a fiecărei cronici (în total, au fost două) a consemnat caracterul provocator al cărţii. Nici aceea pe care mă pregătesc să o comentez astăzi nu face excepţie de la această „regulă”. Dar, faptul că publicarea ei, în vara acestui an, a coincis cu stingerea prematură din viaţă a autorului pare a conferi acestei trăsături o semnificaţie şi mai adîncă: aceea a unui veritabil legat testamentar.

articol: 

Puţine sînt direcţiile de cercetare, capabile să pună mai bine în lumină actuala fragmentare a studiilor istorice, decît aşa-numita „istorie culturală”. În acelaşi timp – şi în mod paradoxal – încă şi mai puţine sînt într-atît de apte să unifice mai bine aceste studii sau, cel puţin, să le dea o coerenţă. Explicaţia este foarte simplă: domeniul despre care vorbesc este atît de larg şi divers, încît orice tip de cercetare este, pînă la urmă, subsumabilă „istoriei culturale”.

articol: 

În cele două decenii care au trecut de la marea cotitură istorică din decembrie 1989, analizele privitoare la perspectivele dezvoltării României au fost destul de multe.

La două decenii de la prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est, sîntem încă departe de a cunoaşte istoria şi funcţionarea acestor regimuri în toată complexitatea lor, cu toate că anumite schimbări în această privinţă încep să fie perceptibile.

Cei 20 de ani scurşi de la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Răsărit au fost un bun prilej de reflecţie asupra acestui interval. Mai multe colocvii, mese rotunde şi – desigur – studii şi cărţi depun mărturie în acest sens, printre care şi volumul de faţă. Totuşi, în ciuda intensităţii cu care a fost rememorată căderea Zidului Berlinului, va mai fi nevoie de un timp pentru ca perspectiva asupra acestei perioade – şi a celei care a precedat-o: lungul interstiţiu comunist – să iasă de sub imperiul afectivităţii şi să se fixeze în contururi impersonale (şi stabile).