Mi-am adus aminte în acest decembrie înfrigurat de bunul nostru prieten și colaborator Boris Buracinschi. Nu mai este de șapte ani printre noi, s-a stins în 2010, la Tallinn, unde se stabilise cu traiul și opțiunile de viață. Era un intelectual autoexilat cumva, nu atât fizic – pentru că trăia febril realitățile politice și culturale românești de pe ambele maluri ale Prutului și abia aștepta un interlocutor din țară ca să-și descarce impresiile, lucrurile nespuse, acumulate în el – , cât era, aș zice, un neînregimentat spiritual: nu se lăsa prins în nicio definiție, nu făcea exerciții de admirație necritică în raport cu nicio autoritate consacrată, estetică sau morală. Îi plăcea să pună totul la îndoială, să discute, să polemizeze, conversațiile cu el, mai ales cele peripatetice, la Chișinău sau în capitala Estoniei, unde ne-am întâlnit de câteva ori, aveau darul să suprime spațiul și să suspende timpul: nu știai când și cum străbătuseși jumătate de oraș, absorbiți în discuții și controverse... Lumea e mai tristă, mai pustie fără Boris – e o afirmație valabilă pentru orice om care a lăsat o urmă în tine, în comunitatea (artistică, intelectuală) căreia i-a aparținut. Dar în cazul lui Boris Buracinschi mai trebuie accentuat că lumea a rămas mai univocă, mai brutală, mai intolerantă, mai lipsită de nuanțe…
Textul de mai jos are legătură directă cu ceea ce tocmai am spus. E ultimul articol pe care ni l-a trimis Boris Buracinschi la Contrafort, în îndepărtatul deja an 2006. Conveniserăm că va reveni asupra lui, după o lună-două, subiectul fiind delicat: Soljenițîn și „problema evreiască”. N-am mai apucat, nici Boris, nici noi – au venit alte urgențe, alte priorități, și comunicarea noastră a avut de suferit… Acum, recitindu-l, nu aș mai schimba nimic în acest text. Marele scriitor și disident anticomunist de altădată, pe care Boris îl tratează aici cu o ironie subtilă și mușcătoare, s-a raliat în ultimii ani de viață discursului imperialist al lui Putin, Rusia a redevenit „închisoarea popoarelor”, opresoarea gândirii libere, inamicul societății deschise, o violatoare a dreptului internațional. Îl regăsim în acest text pe Boris Buracinschi, așa cum îl știam, bonom și nonconformist. Zeflemeaua sa, aproape copilărească, are însă paloarea unui avertisment explicit. 
(Vasile Gârneţ)
***
Este cunoscută următoarea întâmplare. La începutul secolului trecut, Lev Tolstoi l-a invitat în ospeție pe tânărul Ivan Bunin. E important să menționăm că lucrurile se petreceau în vremea sărbătorii Paștelui. În dimineața zilei de duminică, întâlnindu-se cu contele în livadă, Bunin s-a grăbit să-l salute:
– Hristos a înviat, Lev Nikolaevici.
Tolstoi a zăbovit cu răspunsul. Apoi s-a apropiat și i-a șoptit lui Bunin:
– Vania, Hristos nu a înviat, nu a înviat.
Această înspăimântătoare dar și nostimă istorie arată nu atât natura blasfematoare a clasicului rus, cât copilăreasca sa încăpățânare de a nu fi de acord, de a nu spune cuvântul „da”. În așa fel, putem spune că Tolstoi e „oglinda puerilității ruse” și mai puțin „oglinda revoluției ruse”, după cum l-a numit Vladimir Ilici Ulianov. Cu alte cuvinte, Tolstoi e un subiect al jocului, cultural, evident, adică al creației.
Ulterior armata acestor creatori a crescut în mod simțitor. Unul dintre soldații ei, ba nu, ce vorbesc, un general, este contemporanul nostru – Aleksandr Isaievici Soljeniţîn.
Acest nume l-am auzit la vârsta de opt ani. Atunci mi s-a părut foarte bizar, artificial chiar. Am sesizat un cifru ascuns în el. Dar despre asta la sfârșitul textului.
Pentru prima dată despre Soljeniţîn mi-a povestit tatăl meu, un mare iubitor de carte și vin, pe la 1971-’72, pe timpul când scriitorul nu mai avea dreptul să publice, dar rămânea să trăiască în Rusia. Tata mi-a arătat numărul mototolit al revistei Novîi mir cu povestirea „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, și mi-a explicat ce e aia lagăr.
Povestirea am citit-o mult mai târziu, când autorul său a fost alungat din Rusia de conducerea sovietică. Nu pot să spun neapărat că textul mi-a plăcut. Pur și simplu l-am acceptat, ca tot ce avea un caracter anticomunist. Trebuie să vă mărturisesc că eram un copil cu vederi extrem de anticomuniste.  
Mai mult ca atât. Am scris pe o foaie câteva citate din Nikita Hrușciov (de genul: Soljeniţîn e un adevărat patriot sovietic care a avut curajul să spună adevărul) și din articolele ziarului comitetului central „Pravda” (de genul: o nulitate, un înfumurat ce a îndrăznit să aducă injurii la adresa omului sovietic), pe care le-am arătat profesoarei noastre de istorie, o fosta utecistă din Galați, un sincer adept al marxismului. Doamna mi-a întors foaia, spunându-mi:
– E foarte firesc. Două puncte de vedere asupra unui eveniment. Mai bine du-le acasă.
„Arhipelagul GULAG” l-am citit în ianuarie 1986, chiar la începutul perioadei numite ceva mai târziu perestroika, care în acel moment mai mult semăna cu niște vremuri de restriște. Paginile ediției franceze îmi cădeau din mâini, se amestecau. Așa le și citeam, la nimereală.
Mai târziu nu-mi mai ardea de Soljeniţîn, de literatură. A venit revoluția. Era nevoie să ieșim în stradă, să citim lozinci, nu cărți.
Între timp, revoluția în răsăritul Europei s-a încheiat. Volumele „Arhipelagului” și ale altor opere ale lui Soljeniţîn au apărut în milioane de exemplare. Și însuși autorul s-a reîntors din fundătura de Vermont la Moscova. Iar eu m-am reîntors la cărțile sale.
În aceste zile am citit primul volum al opului „Două sute de ani împreună”, ieșit de sub tipar în vara anului trecut.
Această carte, la fel ca și celelalte scrise de maestru, se vrea una serioasă, neapărat științifică, lucrare asupra istoriei evreilor din Rusia. În primul volum este cercetată perioada de la sfârșitul secolului XVIII, adică din momentul când imperiul rus a acaparat teritoriile răsăritene ale regatului polonez și împreună cu acestea un milion de evrei. Și se termină cu abdicarea ultimului țar, Nikolai al doilea.
Câteva cuvinte despre formă. În primul rând, trebuie spus că noua sa carte e un studiu. Asupra acestui fapt insistă însuși autorul. Adică, e știință, nu literatură. Deși cred că această afirmație este discutabilă. Nu în sensul că „Două sute de ani împreună” este ficțiune, ci în sensul că stilul literar al lui Aleksandr Isaievici poate fi savurat și în cele mai neutre fraze.
Caracterul științific al lucrării e discutabil și în ce privește bibliografia folosită de Soljeniţîn. Principala sursă citată este „Enciclopedia iudaică”, apărută la începutul secolului XX la Editura Brockhaus și Efron.
Dacă e să vorbim de esența, ideea cărții, ea, pe scurt, constă în următoarele: evreii locuiau pe pământurile ruse de pe vremea lui Pazvante împărat. Acolo unde apăreau evreii, apărea și așa-numita „problemă evreiască”. Până la împărțirea Poloniei, această problemă era una minoră, deoarece și numărul evreilor era minor. Odată însă cu anexarea Bielorusiei, a Ucrainei din dreapta Niprului și, în sfârșit, a Poloniei, împreună cu o sumedenie de evrei Rusia a primit o sumedenie de probleme.
Pe întinsul a 509 pagini, Soljeniţîn descrie viața grea a evreilor în Rusia. Vorbește despre lipsa de drepturi a evreilor, despre strămutarea lor forțată în Novorusia, şi chiar despre pogromuri. Dar, insistă scriitorul, principalul vinovat al acestor dezastre este însăși populația evreiască, închistarea multiseculară a comunității iudaice și anumite trăsături ale caracterului național al evreilor, cum ar fi patima banului, ura față de cei „străini”, adică față de creștini, dorința evreilor de a trăi pe contul celorlalți, adică al rușilor, în primul rând.
Soljeniţîn nu neagă faptul că uneori administrația țaristă era nevoită să ia măsuri drastice față de evrei. Dar motivația acestor represalii era una pozitivă – modernizarea societății, în general, și a comunității evreiești, în special.
Principalul mesaj al cărții este acela că, în pofida greutăților, evreii Rusiei au avut o soartă fericită. Mai ales dacă ar fi să comparăm situația lor cu cea din alte țări.
Și cu această afirmație trebuie să fim de acord. Orice s-ar zice, dar Rusia lui Aleksandru al doilea și al celui de-al treilea, cu toate că era o monarhie absolută, în același timp întruchipa idealul imperiului iluminist, supusul căruia era obiect, dar și subiect al dreptului.
Potrivit lui Soljeniţîn, evenimentul care a curmat totalmente dialogul dintre evrei și Imperiul Rus a fost pogromul de la Chișinău din 1903. Dar, adaugă scriitorul a câta oară, vinovatul tragediei nu a fost Nikolai, administrația locală sau poliția. Nu a fost poporul rus. Doar nu altcineva decât țăranii basarabeni i-au ucis pe evrei. Iar lor, întunecaților, n-ai ce le reproșa. 
Aici, stimați cititori, permiteți-mi să vă vorbesc despre o mărturie a unui strămoș de-al meu. Așa s-a întâmplat că străbunelul care purta cu mândrie (nu râdeți) numele de familie Klatsch se întorcea într-o zi de aprilie de la via sa din apropierea satului Borisovka acasă, la Tighina. Mai aproape de bariera orașului, Klatsch s-a întâlnit cu un grup de țărani tineri. Răspunzând la întrebarea străbunelului, încotro au apucat-o, țăranii au răspuns, să-i batem pe jidani.
- Da’ se poate? s-a interesat Klatsch.
- Se poate, au strigat vesel ţăranii. Blagorodia sa de pristav ne-a dat voie.
Atunci precautul străbunel le-a propus: „Măi flăcăi, poate luăm câte-un păhărel?”. Și drept dovadă că vorbele sale nu sunt goale, a scos de la fundul căruței un poloboc de vreo zece chile.
Cum și era de așteptat, fără mare zăbavă, țăranii au fost de acord. Ca urmare a acestui chef, Tighina a scăpat cu bine.
Lumea noastră, dacă n-ar fi fericită, ar fi oricum ceva mai liniștită, dacă în ea ar trăi mai mulți oameni cu numele Klatsch. Permiteți-mi acest tupeu.
Dacă e să ne întoarcem la cartea „Două sute de ani împreună”, trebuie neapărat să spun că textul este plictisitor și monoton. A propos, asta nu reprezintă o noutate. Soljeniţîn a demonstrat că se pricepe să scrie plictisitor. Dar, la urma urmei, Soljeniţîn nici nu e scriitor. Vocația sa nu e scrisul, ci Creația. Cu literă mare. Rivalul său nu e Homer, ci Zeii. Cât face revenirea sa în patrie! Asta nu e o revenire, e o drama antică.  Soljeniţîn nu e scriitor, el e Zeus Fulgerătorul.
 
P.S. Despre cifrul din numele „Soljeniţîn”: vă atrag atenția că rădăcina numelui său de familie e formată din silaba „lje” – pseudo. Pseudozeus.
Mai 2006