Vremurile noastre. Gâlceavă continuă între coaliția de guvernare și președinție. Președintele, prin activitatea sa oficială, este mai degrabă reprezentantul Rusiei în Republica Moldova, un fel de a doua ambasadă, dar cu mult mai multe „oportunități”. Totodată, politica lui menține duhul revanșard al electoratului său, alimentându-i speranțele de ocupare într-un viitor apropiat a tuturor ramurilor puterii în stat. Pe de altă parte, vocile opoziției, dar și unii comentatori politici (mai mult sau mai puțin echidistanți) vorbesc de jocul „de-a confruntarea” între parlament, guvern și președinție. Având în spate înțelegeri oculte, puterea ar munci la unison. Ideea pare credibilă, întrucât ar fi de admis că protagoniștii puterii se motivează reciproc, iar așa-zisele confruntări, retorica beligerantă sunt mesaje trimise atât spre exterior, cât și spre bazinul electoratului, pentru a-i înlătura breșele din baraj. Cu toate acestea, coincidența cvasitotală a intereselor politice în arcul puterii devine puțin probabilă prin asumarea deschisă a vectorului rusesc în politica președintelui Republicii Moldova. Riscant joc. State mult mai puternice manifestă maximă precauție când vin în atingere cu planurile geopolitice ale Rusiei. Aici nu este loc de constructe ludice, care în orice moment se pot transforma în farsă tragică. Orice și-ar imagina, Dodon nu este mai mult decât o piesă în teatrul de manevre politice ale Rusiei. Dacă el (vanitos precum se arată) ar crede că piruetele sale geopolitice au efecte doar în cadrul intern, înseamnă că este de o naivitate greu de admis. Prin tot ce întreprinde, el influențează direct politica externă a Republicii Moldova, stat pe care îl vede, cum spuneam, alături de Rusia. În acest sens, actualul președinte face o figură aparte printre predecesorii săi. Ca nici unul din președinții pe care i-a avut Republica Moldova după 1990, socialistul Dodon este un mercenar, intrat cu tot cu muniții în armata de influență a Rusiei. Iar Rusia s-a lansat de ceva timp într-o campanie de atragere a statelor ex-sovietice în noua structură a vechiului imperiu. Surprizele nu vor întârzia. Experiența războiului hibrid prin care trece Ucraina trebuie să-i învețe ceva pe actualii capi ai puterii de stat din Republica Moldova. Harta intereselor în marea politică se modifică mereu. Ce era actual ieri, azi s-ar putea să nu mai prezinte interes. Republica Moldova, care n-a fost niciodată în centrul atenției mapamondului, s-a împins singură, prin incoerență, prin lipsa de coeziune între ramurile puterii, chiar la marginea intereselor marilor puteri, dacă nu cumva a căzut definitiv din agenda lor.
Altfel, însăși Uniunea Europeană traversează o perioadă complicată. Brexitul, referendumul Cataloniei și cele din provinciile italiene o vulnerabilizează. Politicile europene se vor concentra, în chip firesc, pe grijile interne ale Uniunii, iar Parteneriatul Estic ar putea să nu mai fie o prioritate. Cine va profita de această situație? Nu este greu de intuit, iar basarabenii, care nu au știut să-și promoveze clar opțiunile în politica externă, vor mai rata o șansă istorică.
Șansa. În ultima vreme am auzit tot mai multe voci spunând că Republica Moldova a eșuat ca stat, că ar trebui să caute o protecție, că ne poate salva doar Unirea. După 2009, dar mai cu seamă după semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, am obținut, de jure, posibilitatea aderării la comunitatea statelor cu democrație autentică. Intrarea în Uniunea Europeană, despre care fostul președinte al României Traian Băsescu (politician și el în esență) spunea adineauri că este o minciună folosită de politicieni pentru a ține electoratul proeuropean în confortul iluziei, ar fi putut însemna, fie și parțial, unirea românilor. Dacă această formă de unire nu este îmbrățișată de majoritatea basarabenilor, ar mai fi oare speranțe pentru Unirea cea deplină? Unirea ar fi posibilă doar în cazul acțiunii concertate a unor oameni politici de mare caracter, despre care îmi vine greu să admit că nu i-ar avea nici Republica Moldova, nici România. Intrarea lui Igor Dodon în mandatul de președinte a pus în pericol fragila idee națională de raliere la valorile europene. Trăim vremuri „accidentate”, scindate și sfâșiate atât între interesele private și de partid, cât și de cele ale puterilor străine.
Cumplite vremi. Lansarea romanului-frescă Cumplite vremi al scriitorului Vladimir Beșleagă a reprezentat unul din evenimentele de seamă ale toamnei curente. Este un roman de întindere impresionantă (2227 de pagini), fiind concurat doar de romanul-fluviu În preajma revoluției al lui Constantin Stere. Cele trei cărți, în patru volume, au apărut la Editura Cartier. Romanul are o structură clasică, cu Prolog pentru fiecare din cele trei cărți și un Epilog comun. Despre această carte mare s-au scris deja câteva cronici și se va mai scrie de-acum înainte. Pentru moment, în contextul acestui eseu, altceva mi se pare important. Deși povestitorul evocă evenimentele din anii 1690-1691, vremuri consumate cu mai bine de trei sute de ani în urmă, moravurile și conduita protipendadei au rămas neschimbate. Ar fi suficientă, drept dovadă, invocarea dialogului dintre cei doi călugări care țin drumul de întoarcere de la mănăstirea Dragomirna spre lăcașurile lor (Chirică, spre Mitropolia Ieșilor, și Nicodim, spre Căpriana). „Acuma, banul a stătut la putere, zice Chirică. Toți aleargă să apuce cât mai mult, să se pricopsească. Şi nu numai cei din tagma boierilor şi boiernașilor, dar şi unii dintre slujitorii bisericii… Eu aş zice: chiar destul de
mulţi…”. Romanul povestește despre ultimii ani de viață ai ilustrului nostru cărturar Miron Costin, despre domnia lui Constantin Vodă Cantemir și despre geopolitica acelor vremuri. În urma uneltirilor și dușmăniilor boierilor, la porunca unui domnitor necărturar, au fost decapitați frații Costin, Miron și Velicico. În politică întotdeauna s-a plătit cu capul, mai la propriu, mai la figurat. Cumplite vremi, vremuri cumplite.
octombrie 2017