Categorii

Parteneri

Vocea lui Augustin Buzura

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Vocea lui Augustin Buzura

Cultura și literatura română au suferit o grea pierdere: la 10 iulie 2017 s-a stins Augustin Buzura, un mare scriitor, un nume reprezentativ pentru literatura „obsedantului deceniu”, care a luat în colimator realitățile epocii staliniste din România și evoluțiile ulterioare. O literatură care a mai numărat și alți prozatori importanți: Marin Preda, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Fănuș Neagu... Augustin Buzura a fost un explorator al abisurilor psihologice, a frecventat „zona penumbrelor”, spațiile de întâlnire ale spiritului cu lumea. Supliciul omului ajuns în malaxorul regimului comunist, încercările personajelor sale de a-și păstra demnitatea, în fața unor alegeri care le-ar fi schilodit iremediabil sufletul și conștiința, l-au obligat pe scriitorul născut în Ardeal să poarte o lungă și anevoioasă bătălie cu cenzura comunistă. 
După 1989, Augustin Buzura a fost un întemeietor de instituții culturale. Or, tocmai asta părea lumea românească postdecembristă: o societate pe nisipuri mișcătoare, bolnavă de mefiență, setoasă de adevăr, dar și minată de o moștenire postcomunistă pe care regimul lui Ion Iliescu o întreținea cu îndărătnicie. Augustin Buzura a știut să se strecoare prin furcile caudine ale politicului din acea vreme, nutrind un vis: înființarea unei instituții care să propage cultura română în străinătate. După decenii de izolare și suprimare a spiritului creator sub dictatura comunistă, cultura română avea de recuperat din acest punct de vedere un mare handicap. Fundația, ulterior Institutul Cultural Român, este în mare măsură rezultatul muncii și tenacității sale nedezmințite, scrii­torul fiind secondat de o echipă care l-a ajutat în acest proiect inovator pentru spațiul românesc, conceput după modelul unor structuri internaționale de renume, precum British Council, Institutul Cervantes, Goethe Institut și altele.
Pentru revistele basarabene „Contrafort”, „Sud-Est cultural”, „Semn” și nu numai, Augustin Buzura a fost deopotrivă un spirit vizionar și un om generos: a sprijinit apariția acestor publicații, înțelegând cât de important este să existe voci alternative într-un peisaj cultural accidentat, frământat de dileme identitare și puseuri egocentrice, publicații care își propuneau, fără emfază și ifose mesianice, să susțină spiritul critic, sincronizarea cu literatura română contemporană, să adopte criteriul estetic și moral în evaluarea operei literare. 
Suntem și azi, la 28 de ani de la căderea comunismului în România și în Republica Moldova, departe de o lume așezată, în care strategiile culturale și memoria instituțională să nu depindă de fluctuațiile politice ale momentului, cele care ne-au dat de atâtea ori amara senzație că lucrurile trebuie mereu reluate, într-un efort sisific, cvasi-absurd. 
„Drumul cenușii și drumul Damascului pentru Augustin Buzura” este titlul unei cronici pe care am scris-o pe marginea romanului Recviem pentru nebuni și bestii (1999), al treilea dintr-o trilogie care mai includea romanele Refugii și Drumul cenușii. În aceeași serie – a penitenței asumate – trebuie trecute și alte narațiuni ale lui Augustin Buzura. Romanul Fețele tăcerii a furnizat scenariul unui film, „Undeva, în Est” (1991, regie Nicolae Mărgineanu), consacrat rezistenței anticomuniste din munții României după instalarea regimului pro-moscovit – un război nemilos, cu acte de martiraj incredibile, dar și cu trădări monstruoase, despre care încă urmează să aflăm întregul adevăr.
Sunt romane dense, introspective, opere de ficțiune încărcate de un suflu dramatic, transfigurator. Din paginile lor va continua să ne vorbească peste ani o voce inconfundabilă pentru calitatea sa de martor și filozof al condiției umane: vocea lui Augustin Buzura.
 
Vitalie Ciobanu